Apariţia în traducere românească a volumului al doilea din trilogia lui Leszek Kolakowski continuă o cât se poate de meritorie lucrare intelectuală. Dacă primul volum se ocupă de fundamentele doctrinei construite de chiar cei numiţi “clasicii marxismului”, volumul de faţă explorează “vârsta de aur”, momentul istorico-politic şi teoretic al social-democraţiei devenită o mişcare globală, deci „Biserică” universală. Este vorba de ceea ce s-a numit marxismul Internaţionalei a II-a, un conglomerat de fapt extrem de eclectic în care se întâlneau scientismul pozitivist preconizat de Karl Kautsky cu tezele radical-spontaneiste ale Rosei Luxemburg (cea care avea să scrie pagini extraordinare de critică a spiritului totalitar bolşevic). În praxisul Internaţionalei a II-a s-a dus de fapt o necontenită bătălie între cei care susţineau primatul conştiinţei revoluţionare ca forţă demiurgică, pe de o parte, şi partizanii unui fatalism empirico-factual; între cei care nu erau dispuşi să renunţe la scenariul originar al debutului revoluţiei mondiale în zonele avansate ale sistemului capitalist, deci în Vestul industralizat, nu în Estul premodern şi cei care acceptau revizuirile leniniste. Mizele acestor polemici între direcţia marxismului occidental şi ceea ce avea să se constituie mai întâi în doctrina bolşevică, apoi în marxismul sovietic codificat de Stalin, au fost imense. Consecinţele lor sunt simţite şi în ziua de azi. Oricât de bizar ar putea să pară, există destui gânditori, unii chiar interesanţi, care se dedau iresponsabil flirtului cu obsesiile leniniste, încercând să resusciteze cumva un gest, un spirit, un moment când revoluţia era încă o promisiune nepătată de sângele a milioane de inocenţi. Pentru asemenea recurente fantasme frivol-absurde, opera lui Kolakowski reprezintă un antidot indispensabil.

Tot în acea perioadă situată între decesul părinţilor materialismului istoric şi victoria revoluţiei bolşevice din 1917 s-a dezvoltat teoria reformismului social, a gradualismului ostil catastrofismului revoluţionar, spiritului apocaliptico-milenarist. Principalul exponent al mult-execratului revizionism, un curent ideologic şi politic denunţat drept capitulard, a fost Eduard Bernstein, ultimul secretar personal al lui Engels.[1] În a sa enciclopedică abordare, Kolakowski nu se limitează la ipostazele germane ale teoriei marxiste, ci propune lecturi demistificatoare ale intervenţiilor teoretice franceze, italiene, poloneze. Deosebit de relevant, mai ales la acest ceas al resurecţiei spiritului nihilist, anti-burghez şi anti-capitalist, mi se pare capitolul dedicat “marxismului jansenist” al lui Georges Sorel. Centrul de greutate al acestui volum îmi pare a se situa în deconstruirea metodică, atentă, riguroasă şi sistematică a marxismului rus. Nu e vorba numai de o cunoaştere de o rară precizie şi erudiţie a avatarelor spiritului revoluţionar rus, a raporturilor dintre ideologie, utopie, mit, gnoză şi teroare, ci şi de o admirabilă aptitudine portretistică, de o perspicacitate psihologică graţie căreia cititorul poate pricepe cum a fost posibila ascensiunea neo-iacobinismului leninist şi triumful unei paradigme politice înrădăcinată în cinism, resentiment, ascetism şi voluntarism exacerbat.[2] Citindu-l pe Kolakowski, putem descifra codul secret prin care s-au stabilit afinităţi inavuabile între miscările extremiste de stânga şi de dreapta: viziunile exaltate ale lui Sorel, radicalismul sau vulcanic, nihilismul sau dezlănţuit aveau să irige deoptrivă imaginarul bolşevic şi cel fascist. Tot aşa cum bolsevismul a interiorizat mitologia nietzscheană a rupturii totale cu „lumea veche” şi a intrării într-un univers cu desvărşite nou, proaspat, emancipat de detestabilele convenţii ale filistinismului burghez.[3] Kolakowski ne oferă în acest volum un superb, indispensabil îndreptar marxologic, o busolă pentru a nu rătăci în oceanul mereu agitat şi primejdios al ispitelor ideologice. Mi se pare astfel că a sosit din plin momentul ca discuţiile despre Marx şi marxism să fie purtate în România în termeni normali, fără amatorisme jenante şi adeziuni ostentative la o doctrină prea-puţin cunoscută.

De-a lungul anilor am scris pe larg despre natura ideologiei comuniste, inclusiv despre destinul marxismului în societăţile de tip sovietic. M-am referit, în acest context, şi la declinul ştiinţelor sociale în România, la criza filosofiei, sociologiei şi a politologiei (a se vedea lucrarile mele Mizeria utopiei, Scopul şi mijloacele, Arheologia terorii). Vreau însă să afirm că, în pofida înregimentării oficiale, a cămăşii de forţă impusă de un regim tot mai orientat spre un naţionalism autarhic şi morbid-narcisist, au continuat să existe reţele de comunicare subterană, micro-nuclee care au permis supravieţuirea interesului pentru valori spirituale necontaminate ideologic. Nu mai puţin important, la sfârşitul anilor '80, marxismul încetase să mai fie sursa de legitimizare a sistemului (regimul îl trata pe Marx precum "bunul Moses Mendelsohn pe Spinoza: ca pe un câine mort"). Cât priveşte abordarea tradiţiei ideologice reale a stângii, din care, teoretic cel puţin, regimul se revendica, era vorba de un subiect tabu. Marxologia (ilustrată de nume precum Raymond Aron, Sidney Hook, Shlomo Avineri, Robert C. Tucker, Maximilien Rubel, Kostas Papaioannou, Alain Besançon, Jules Monnerot, Iring Fetscher, Kostas Axelos, Claude Lefort, Dick Howard, tânărul Jürgen Habermas) era denunţată drept propagandă anticomunistă, iar ceea ce se oferea sub numele de "materialism istoric" nu era decât un ridicol, de-a dreptul trivial exerciţiu apologetic (nu mă refer la ce îndrăzneau să spună oral unii profesori, ci la textele tipărite). Despre leninism nu se dădeau decât informaţii anoste, iar stalinismul nu exista ca subiect de reflecţie. În ce mă priveşte, m-am format ca marxolog mai mult sau mai puţin pe cont propriu, citind la BCS şi BCU colecţiile revistelor Praxis, L’Homme et la Société si Telos, citind operele tânărului Georg Lukacs, ale lui Karl Korsch, Ernst Bloch, Antonio Gramsci, Theodor W. Adorno, Max Horkheimer, Erich Fromm, Walter Benjamin, Herbert Marcuse, Karel Kosik, Leszek Kolakowski, Agnes Heller. Ulterior, după plecarea din ţară, aveam să public în cele trei reviste amintite mai sus studii despre destinul marxismului critic în Europa de Est, ambiguitatea comunismului naţional în România şi filosofia disidentă a libertăţii.

Cu timpul, asemeni atâtor altor marxisţi critici, am ajuns la o despărţire de iluziile gramscian-lukácsiene şi m-am apropiat tot mai mult de paradigma de gândire liberal-democratică, deci antitotalitară, ilustrată de numele unor Raymond Aron, Albert Camus, Hannah Arendt, Isaiah Berlin, Judith Shklar şi Leszek Kolakowski, cel de după 1970. În cele ce urmează voi analiza în chip fatalmente succint ceea ce consider a fi un subiect crucial pentru înţelegerea veacului XX, un veac în care, spre a relua o metaforă a lui Leszek Kolakowski, "diavolul s-a încarnat în istorie" (este titlul cărţii la care lucrez acum - The Devil in History: Communism, Fascism, and the Lessons of the Twentieth Century). Simplu spus, este vorba de tragediile rezultate din ambiţii nemăsurate şi nesăbuite de a forţa cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte menite să rezulte în comunităţi politice perfecte, totalmente non-contradictorii. Două citate din Kolakowski pot face teza mea mai clară: "Diavolul este parte a existenţei noastre. Generaţia noastră a văzut destul din el pentru ca mesajul să fie luat extrem de serios. Răul, susţin eu, nu este contingent, nu este absenţa, deformarea, sau subminarea virtuţii..., ci un fapt încăpăţânat şi insurmontabil".

Un alt citat din Kolakowski mi se pare extrem de lămuritor: "Problema cu fanteziile utopice moderne, inclusiv marxismul, nu este că ele se centrează pe credinţa, ci că se centrează pe credinţă pretinzând a fi cunoaştere..."[4]. Sau, cum spunea Martin Malia, citându-l pe Alain Besançon, diferenţa dintre primii creştini şi bolşevici este că cei dintâi ştiau că cred, în vreme ce Lenin şi adepţii săi credeau că ştiu.[5]

Legătura leninismului cu marxismul

În urmă cu o sută de ani, în 1903, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia se scinda în două aripi: de o parte, gruparea moderată, condusă de Martov şi prietenii acestuia (menşevicii). De cealaltă, Lenin ca lider absolut al facţiunii radicale (bolşevicii). Textul care a codificat motivele rupturii, o schismă cu implicaţii formidabile pentru natura politicului secolul XX, a fost lucrarea lui Lenin Ce-i de făcut?, publicată în 1902.

În aceste reflecţii inspirate de viziunea kolakowskiană îmi propun să discut semnificaţia rolului lui Lenin în geneza structurilor politice şi instituţionale care au jucat un rol esenţial în ceea ce distinsul gânditor George Lichtheim (cu mult timp înaintea controversatului volum al lui Ernst Nolte) a numit "războiul civil european".[6] De la bun început trebuie spus că nu putem discuta leninismul fără a admite legătura sa cu marxismul (filiaţiunea nu este una neechivocă, desigur, însă ea nu poate fi contestată). Fundamentul relativismului etic bolşevic se află în chiar absolutizarea de către Marx a partizanatului de clasă drept criteriu despărţitor în plan moral: este justificat (virtuos) tot ce serveşte revoluţia, este nefast, condamnabil, nociv tot ce serveşte burghezia.[7] Lenin, spre desosebire de Marx, a accentuat factorul organizatoric ca determinant pentru succesul acţiunii revoluţionare. Pentru Marx, conşţiinta de clasă era un rezultat organic al dezvoltării politice şi ideologice a proletariatului (mă gândesc la faimoasa teză a lui Engels despre "proletariatul german ca moştenitor al filosofiei clasice germane", dar şi la afirmaţia tânărului Marx referitoare la relaţia dialectică, deci mutual condiţionată, dintre "critica armelor" şi "arma criticii" pe drumul spre depăşirea/abolirea/realizarea filosofiei - Aufhebung). Intelectualii revoluţionari erau cei care formulau doctrina, însă proletarii nu erau priviţi ca o masă amorfă, în care un grup de autodesemnaţi "dascăli" aveau misiunea de a injecta conştiinţa "adevărului istoric". Marx nu a propus partidul unic drept instituţie totală şi nu a văzut militantismul fanatic drept o condiţie sine qua non a eficienţei politice.[8]

Spun aceste lucruri gândindu-mă la discuţiile recente în jurul leninismului, inclusiv volumele filosofului marxisto-lukácsiano-lacanian sloven Slavoj Zizek (vedetizat în numeroase publicaţii şi apariţii academice şi de largă circulaţie, inclusiv un articol-profil în revista The New Yorker, în mai 2003). Este oare necesară resuscitarea paradigmelor redemptive ale stângii radicale şi poate Lenin fi privit drept "model" într-o asemenea intreprindere? Se joacă Zizek cu cuvintele, ori ne aflăm într-adevăr într-o epocă similară cu aceea din perioada 1914-1917, deci una de mari tulburări axiologice când condiţia politică post-modernă reclamă nu pur şi simplu revenirea la Lenin, ci "repetarea gestului lui Lenin" (anume sfidarea totală a unui imaginar politic presupus blocat, îngheţat, închistat) ar putea, în fine, redeschide spaţiul gândirii şi practicii emancipatoare? Ce rămâne valabil din conceptul de totalitarism şi în ce masură praxisul asociat cu numele lui Lenin (deci nu doar cel faptic, ci şi cel atribuit, fie şi prin uzurpare) poate fi separat de ororile Gulagului? Există, spre a relua o mult discutată formulă a lui Martin Heidegger despre naţional-socialism, o "grandoare interioară a leninismului", bastardizată în practici politice abominabile?

Cum scria Leszek Kolakowski, marxismul a fost cea mai grandioasă fantasmă filosofică născocită de mintea umană. Simultan o eschatologie, soteriologie şi teleologie milenaristă, marxismul a reprezentat o constelaţie mitologic-politică salvaţionistă născută în condiţiile crizei politice şi valorice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Deopotrivă utopie şi ideologie (în sensul lui Karl Mannheim), marxismul a construit un sistem de certitudini oraculare care, odată îmbrăţişat de intelectuali în căutare de adevăruri ultime, dar şi de proletari reali implicaţi în conflicte sociale reale, a devenit o religie seculară (o teologie politică revoluţionară). Era vorba de o doctrină socială radicală născută deopotrivă din filosofia clasică germană şi din socialismul utopic, din ceea ce Jacob Talmon a numit pe buna dreptate un mesianism politic. Dincolo însă de hubrisul său absolutist, dincolo de ceea ce Robert C. Tucker numea "postulatul universalităţii", marxismul ar fi rămas o influentă doctrină sociologică şi economică, dacă nu s-ar fi produs ceea ce, în consonanţă cu Claude Lefort, numesc mutaţia leninistă, respectiv geneza unei arme politice de o anvergură fără precedent (partidul revoluţionar conceput ca organizaţie militară, baricadată, cum ar spune Ken Jowitt, conspirativă, de tip garnizoană, spre a relua o formula a lui James C. Scott).

Aceasta este semnificaţia analogiei, propuse cândva de Gramsci, între Lenin şi Sf. Pavel: Lenin a transformat Weltanschauung-ul marxist într-un praxis politic global înrădăcinat, precum în tradiţia terorismului rus, în cultul voinţei istorice (desigur, e vorba de direcţia iacobină îngemânată cu narodnicism şi mistica hegeliană rationalizată).[9] Invenţia instituţională a lui Lenin odată cu intervenţia sa temerară în praxisul socialismului rus şi internaţional (comparabilă cu aceea a unor Trotki, Rosa Luxemburg sau, în sens opus, Eduard Bernstein) a generat entuziasmul unui Georg Lukács, care nu a abandonat vreodată admiraţia sa pentru fondatorul bolşevismului. Referindu-se la ataşamentul lui Lukács pentru viziunea lui Lenin despre politic, Slavoj Zizek scrie: "... Leninul (al lui Lukacs - n.a.) era acela care, à propos de sciziunea în cadrul social democraţiei ruse între bolşevici şi menşevici, când cele doua facţiuni se luptau asupra formulării precise a calităţii de membru de partid aşa cum era aceasta definită în program, a scris: «Uneori, soarta întregii clase muncitoare depinde de un cuvânt sau două din programul partidului.»"[10]

Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin

Trebuie să ne reamintim că leninismul, ca o construcţie ideologicaă pretins coerentă, omogenă şi autosuficientă, a fost de fapt o creaţie de după 1923 a epigonilor (troika Zinoviev-Kamenev-Stalin). A fost de fapt rezultatul eforturilor lui Zinoviev şi Stalin de a-l delegitima pe Troţki (în fapt, în epocă, persoana care se bucura de maxima încredere politică din partea lui Lenin). Se inventa astfel ceva numit "troţkism" spre a putea fi opus ortodoxiei dogmatic-bolşevice, respectiv "leninismul" ("marxismul epocii imperialismului şi a revoluţiilor proletare", cum scria Stalin). Pe de altă parte, să nu pierdem din vedere că bolşevismul era o realitate intelectuală şi politică, o direcţie filosofică, sociologică şi practic-politică totală şi totalizantă în cadrul mişcării revoluţionare mondiale.[11] Graţie lui Lenin, un nou tip de politică s-a născut în secolul XX, una întemeiată pe fanatism, elitism, angajament necondiţionat pentru cauza sacră a revoluţiei, precum şi o completă substituire a raţiunii critice prin credinţa pentru auto-desemnatele "avangarde" de militanţi (zeloţi) iluminaţi[12]. Odată cu Lenin, militantul devine revoluţionar de profesie (fie el de origine intelectuală ori proletară - Heinz Neumann sau Ernst Thalmann în KPD; Gheorghiu-Dej, David Fabian sau Lucreţiu Pătrăscanu în PCR). Fanaticul revoluţionar îşi caută mântuirea în extazul mişcării de masă.[13]

Leninismul, iniţial un fenomen cultural şi politic rus, apoi unul de dimensiuni planetare, a fost piatra de temelie a unui sistem care s-a stins abia odată cu revoluţiile din 1989-1991. Pe scurt, dacă nu ar fi existat leninism, nu ar fi existat nici totalitarism, cel puţin în varianta stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin - mai mult decat acela, să spunem, al lui Stalin sau Hitler, deşi în termeni de catastrofe umanitare, evident acţiunile acestora au atins dimensiuni monstruos-paroxistice care l-ar fi oripilat, poate, pe întemeietorul bolşevismului, altminteri, el însuşi, departe de a fi ezitat să recurgă la arma terorii în masă.[14] Tocmai de aceea, postcomunismul trebuie conceput ca o continuă luptă pentru depăşirea a ceea ce s-ar putea numi "deşeurile leninismului" - un termen pe care l-am propus cândva, elaborând pe marginea conceptului lui Ken Jowitt de "Leninist legacy" (moştenirea leninismului), deci o constelaţie civilizaţională care include profunde emoţii, sentimente, nostalgii, loialităţi, ataşamente, fobii, aspiraţii colectiviste, precum şi atractie spre paternalism oligarhic şi chiar corporatism.

Definiţia leninismului

Jowitt a fost printre puţinii politologi care au înţeles atracţia spre leninism ca fiind direct legată de apariţia unui "partid de avangardă" ca substitut pentru termenii de referinţă tradiţional charismatici, de tip religios, mai cu seama în timpuri de criză morală şi culturală: "Leninismul şi nazismul au fost, fiecare în chip diferit, încercări perverse de a menţine şi restaura o viaţă şi un ethos eroice în opoziţie cu un sistem liberal burghez individualist. Principiul definitoriu al leninismului este de a face posibil ceea ce este ilogic, deci de a realiza impersonalul charismatic. În mod tipic, charisma este asociată cu un sfânt ori un cavaler, cu un atribut personal, iar ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a anunţat că va face: a creat un partid de tip nou. A făcut partidul charismatic. Oamenii au murit pentru partid."[15]

Ceea ce s-a produs ulterior ţine de suprimarea unor elemente distinctive ale leninismului originar, inclusiv o anumită diversitate de opinii la vârf, birocratizarea dusă la absurd a aparatului de cadre (de aici celebra glumă privind succesiunea formaţiunilor sociale: matriarhat, patriarhat, secretariat), apariţia cultului liderului absolut, structural diferit de cultul lui Lenin. M-am referit în aceste rânduri doar la contribuţiile lui Zizek şi Jowitt, pentru că ele îmi par simptomatice: primul vede în "actualizarea gestului lui Lenin" o dezirabilă ieşire din "continuumul represiunii" (în prelungirea gândirii lui Marcuse privind natura unidimensională a conştiinţei politice contemporane şi dispariţia dimensiunii negativităţii, Zizek vorbeşte despre un "Denkverbot", deci de o „interdicţie de a gândi”). Al doilea (Jowitt) explorează dimensiunile profunde ale extincţiei leniniste. În acest moment, când ne confruntăm cu noi atacuri totalitare, o reîntoarcere la "actul lui Lenin" fără o introspecţie devastatoare în rândurile stângii ar fi, cred eu, o acţiune iresponsabilă. Seducător stilistic, elogiul făcut de Zizek nu doar lui Lenin, dar şi lui Lukàcs şi Brecht, mi se pare aşadar că duce într-o direcţie primejdioasă.

Lenin nu a fost promotorul unei "politici a adevărului", ci a făcut din duplicitate şi dispreţ pentru moralitatea clasică un titlu de onoare. Unica virtute reală, deci singura formă de bine, era ceea ce servea revoluţia. Marea problema a leninismului (şi a marxismului) a fost cecitatea morală, sacralizarea mijloacelor şi desconsiderarea individului. În acest sens, orice ar spune Zizek, leninismul a deschis drumul totalitarismului. Iar modelul politic al partidului ultracentralizat şi conspirativ, bazat pe celule, debarasat de ingredientele ideologice devenite vetuste, continuă să inspire aventuri totalitare menite să distrugă modernitatea liberal-burgheză. Definiţia dată de Jowitt leninismului leagă componentele ideologice, emoţionale şi organizaţionale într-o structură comprehensiv-dinamică: "... leninismul poate fi cel mai bine conceput ca un sindrom istoric şi organizaţional, întemeiat pe impersonalism charismatic: o strategie bazată pe o «eroare ingenioasă» conducând la industrializare/ colectivizare; şi un bloc internaţional condus de un regim dominant, cu aceeaşi definiţie ca şi părţile sale componente, acţionând ca lider, model şi suport."[16] Esenţa leninismului este aşadar legată de identificarea quasi-mistică cu partidul "celor aleşi", aşa cum a fost el definit de Lenin în lucrările de tinereţe (amintita Ce-i de făcut? dar şi Un pas înainte, doi paşi înapoi, publicată în 1904). Este vorba de exaltarea organizaţiei revoluţionare ("daţi-mi o organizaţie revoluţionară şi voi răsturna Rusia" exclama Lenin în plin elan arhimedic), dar şi de demonizarea "Celuilalt" (menşevik, kadet, eşer, susţinător al libertăţii criticii etc.). După 1917, când ruptura cu menşevicii este consumată, pentru Lenin locul foştilor amici politici, văzuţi ca renegaţi şi trădători, nu poate fi decât în inchisoare[17].

Partidul este investit cu atribute demiurgice, devenind practic substitutul clasei revoluţionare - o elită investită de istorie cu misiunea salvării umanităţii prin revoluţie. Scrie Robert C. Tucker: "Revoluţiile nu se petrec, pur şi simplu, afirmă el (Lenin, V.T.), ele trebuie înfăptuite, iar această înfaptuire necesită o organizaţie revoluţionară constituită şi funcţionând în chip adecvat. Marx proclamase venirea inevitabilă şi iminenta a revoluţiei proletare socialiste. Pentru Lenin, această venire nu era nici inevitabilă, nici necesarmente iminentă. Pentru el - iar această idee este fundamentală în documentul/carta bolşevismului, deşi niciodată nu a formulat-o în exact aceşti termeni - revoluţia nu putea avea loc în afara partidului. Nulla salus extra ecclesiam."[18].

Drumul deschis spre cataclismele istoriei

Cum spuneam, leninismul este o formă de mesianism politic, mai exact spus o sinteză a eschatologiei revoluţionare marxiste cu tradiţia radicală rusă. Este vorba de o prelungire deraiata a proiectului Luminilor, structural diferită de totalitarismul de dreapta, visceral opus democraţiei şi raţionalismului. Spre a-l cita pe Jacob L. Talmon: "Stânga proclama bunătatea esenţiala şi perfectibilitatea naturii umane. Dreapta declara omul ca fiind slab şi corupt. Ambele pot predica necesitatea constrângerii. Dreapta propovăduieşte necesitatea forţei ca o modalitate permanentă de a menţine ordinea în rândul unor fiinţe sărmane şi nedisciplinate, ca un mod de a le învăţa să acţioneze de o manieră diferită de natura lor mediocră. Totalitarismul stângii, când recurge la forţa, o face cu convingerea că forţă este utilizată doar spre a grăbi ritmul progresului uman spre perfecţiune şi armonie socială. Este aşadar legitim să folosim termenul de democraţie când ne referim la totalitarismul de stânga. Termenul nu poate fi utilizat în privinţa totalitarismului de dreapta."[19] Cum demonstrează Kolakowski, bolşevismul, urmaş al iacobinismului (în timpul polemicilor lor din perioada 1904-1905, Troţki îl numea pe Vladimir Ulianov Maximilien Lenin) şi al conspiraţionismului lui Babeuf, ajunge în chip logic la ideea dictaturii partidului unic drept condiţie indispensabilă a succesului revoluţiei.

Substratul acestui monism intolerant (exacerbat de Stalin) este refuzul gradualismului empiric şi anatemizarea liberalismului drept factor de dezintegrare a "voinţei generale". Talmon are astfel dreptate când scrie că democraţia totalitară se bazează pe "ipoteza unui adevar unic şi exclusiv în politică". Este un mesianism politic întrucât "postulează o schemă predeterminată, armonioasă şi perfectă a lucrurilor, în direcţia căreia oamenii sunt atraşi irezistibil, şi la care vor ajunge în chip necesar. El recunoaşte doar un plan al existenţei, anume cel politic. Lărgeşte aria politicului până la a îmbrăţişa întreaga existenţă umană"[20] Aici aflăm sâmburele profund al gândirii lui Lenin: pentru a depăşi politicul, acesta trebuie mai întâi universalizat, inclusiv prin distrugerea societăţii civile. Problema este deci că pentru a obţine această universalizare, toate formele de relaţii umane contingente, imprevizibile, spontane, noncontrolabile trebuie să fie nimicite. Eradicarea societăţii civile este numitorul comun al totalitarismelor secolului XX şi, în această privinţă, bolşevismul a creat pattern-ul ce avea să fie imitat de dictaturile fasciste. Evident, lucrurile se schimbă în momentul în care începe procesul de deradicalizare (ceea ce Jowitt numeşte tentaţia reformatoare de tip Sf. Thomas d’Aquino), deci odată cu ceea ce se poate numi dialectica deziluziei (sau a dezvrăjirii ideologice).[21]

În concluzie, leninismul a suprimat democraţia în numele unei false "democraţii superioare", a înlocuit pluralismul prin terorism statal şi a creat condiţiile apariţiei universului concentraţionar, aşadar ale fuziunii dintre colectivism pseudo-egalitar şi barbarie. A făcut dintr-o ideologie mitologic-utopică, dintr-un set de afirmaţii profetice lipsite de orice prealabilă verificare empirică, un program de acţiune a cărui imposibilitate însăşi era menită să ducă la o continuă agresiune împotriva realităţii. Atunci când Zizek susţine necesitatea repetării actului leninist din 1917, deci a unei sfidări a tot ceea ce tradiţia social-democrată considera drept precondiţii ale revoluţiei, el nu face decât să admită impasul logic şi moral al stângii radicale: "Acesta este Leninul de la care avem încă de învăţat. Grandoarea lui Lenin a fost ca în aceste condiţii catastrofice, el nu s-a temut să reuşească - în contrast cu patosul observabil la Rosa Luxemburg şi la Adorno, pentru care supremul act autentic este admiterea eşecului, care aduce astfel adevărul situaţiei la lumină."[22] Tocmai acest voluntarism obsesiv, pentru care compromisul este strict un mijloc, iar nu o cale spre consens şi solidaritate, a dus la cataclismul stalinismului. În contrast cu noile idolatrii bolşevizante, Kolakowski subliniază că originile ororilor staliniste se află în chiar intenţia leninistă de a utiliza metode barbare pentru a transcende barbaria.

Nu neg că existau şi alte posibilităţi decât cea stalinistă în proiectul leninist: la urma urmelor, testamentul lui Lenin ("Scrisoarea către Congres" dictată la sfârşitul anului 1922, luptele fratricide din partidul bolşevic din anii 1923-1929, apoi fracturile politice culminând în "Marea Teroare") dovedeşte acest lucru. Rămâne însă valabil faptul că, odată creat noul tip de partid, cu a sa respingere absolută a moralei tradiţionale şi pretenţie de a simboliza Raţiunea în Istorie, drumul a fost deschis spre tragediile ce aveau să urmeze. Şi poate că nimeni nu a exprimat mai crud, mai cinic şi mai deprimant decât Bertolt Brecht năruirea valorilor morale în universul comunist atunci când, într-un cerc de prieteni la New York, la sfârşitul anilor '30, a spus, referitor la destinul foştilor camarazi ai lui Lenin din Biroul Politic bolşevic: "Cu cât sunt mai inocenţi, cu atât merită mai mult să moară". Patologia genocidară a stalinismului, degenerescenţa grotescă a marxismului instituţionalizat, lichidarea oricăror curente de gândire autonomă, dar şi saga revizionismului post-stalinist, marile speranţe ale anilor 60, utopiile radicale ale mandarinilor stângii occidentale, iluzia depăşirii allienării prin proiectul eşuat al umanizării comunismului - acestea vor fi temele esenţiale din volumul al treilea al capodoperei lui Leszek Kolakowski..

PS. Am terminat de scris prefaţa cu câteva ore înainte de a afla trista veste a stingerii din viaţă, la Oxford, a lui Leszek Kolakowski. În ultimele zile citisem şi recitisem eseurile sale de istoria filosofiei. Punea, în raport cu Hegel, dar de fapt cu Marx, întrebarea capitală: „Ce criterii putem folosi spre a măsura progresul în istorie dacă refuzăm să apelăm la ideea de Bine şi de Rău?”[23]

Washington, DC

10-17 iulie 2009