PUŢINE texte au formulat mai direct, mai limpede ori chiar mai brutal natura violentă a ideocraţiei bolşevice, dispreţul total al leninismului în raport cu orice formă de legalitate, deci cu însăşi ideea de Rechtsstaat, decât pamfletul lui Lev Troţki, Terorism şi comunism. În volumul al II lea din trilogia sa Principalele curente ale marxismului (în curs de apariţie în traducere românească la editura Curtea Veche), Leszek Kołakowski observa că lucrarea, scrisă atunci când Troţki, universal perceput ca mâna dreaptă a lui Lenin, se afla la putere, fiind comandantul suprem al Armatei Roşii în plin război civil şi război cu Polonia, reprezintă cea mai generală prezentare a teoriei statului sub „dictatura proletariatului“, dar şi „relatarea cea mai explicită a ceea ce avea să fie numit sistemul totalitar“. Pentru Troţki, principiile kantiene despre natura sacră a vieţii umane nu erau decât un jalnic verbiaj demagogic preoţesc. Criticii revoluţiei bolşevice, între care social-democratul Karl Kautsky, erau stigmatizaţi, în spiritul maniheismului leninist, drept mizerabili renegaţi.

Troţki recurgea cu arogantă fervoare, fără urmă de reticenţă ori de auto îndoială, la glorificarea delirantă a violenţei. Îl prefigura în acest sens nu doar pe hiper rivalul său Stalin, ci şi pe Mussolini, ori mai târziu pe Mao, Fanon şi Che Guevara. Scriu aceste rânduri şi parcă aud reproşul că am devenit adept al teoriei lui Ernst Nolte (aşa cum a fost acuzată Monica Lovinescu). Faptele nu mai contează în discursul ventriloc al unei corectitudini istorice care anulează cronologia pentru a susţine ideologia. Afinităţile indubitabile dintre cele două totalitarisme gemene sunt negate în numele „idealismului“ primordial al bolşevismului ori al marxismului, progenitură a Luminilor.

Bolşevismul originar, pe care Troţki l-a îmbrăţişat necondiţionat în 1917, însemna cultul partidului predestinat, al avangardei înzestrate cu acces la cunoaşterea istorică absolută, substitut lumesc al Spiritului Absolut hegelian, deci al divinităţii. Tocmai acest hubris a dus la cultivarea unui demonism salvaţionist profetic cu efecte cataclismice. Fundamentul acestei viziuni, dar şi al practicilor teroriste pe care le a inspirat, este utilitarismul exacerbat în plan etic: apoteoza devotamentului necondiţionat, a acelui spirit de partid (partiinost’) care avea să facă atâtea ravagii, a credinţei oarbe. Este ceea ce sociologul Steven Lukes a numit „orbirea morală a comunismului“. Spunea Lenin: „Afirmăm că moralitatea noastră este în întregime subordonată intereselor luptei de clasă a proletariatului“. Care interese, desigur, vor fi identificate (dictate) de „Statul Major“ al revoluţiei, deci de Lenin şi camarazii săi. Concluzia lui Kołakowski este că „omnipotenţa minciunii nu s a datorat ticăloşiei personale a lui Stalin, ci a fost singura formă de legitimare a unui regim întemeiat pe principii leniniste. Sloganul vehiculat constant în timpul dictaturii lui Stalin, «Stalin este Leninul zilelor noastre», era astfel de o perfectă acurateţe“. Aceasta este o abordare care merge dincolo de caracterologie, de psihopatologie (neîndoios importante) şi luminează resorturile interne, cauzale ale dezastrului.

Aşa a văzut lucrurile Leszek Kołakowski. Filosoful sloven Slavoj Žižek, altminteri un informat exeget al tradiţiei hegeliano marxiste, dar şi un neo stângist pentru care declaraţiile cele mai teribiliste par să fie forma firească (şi unică) de a obţine atenţia mediilor academice occidentale (şi, mai nou, răsăritene), ne prezintă însă un alt Lev Davidovici în introducerea la noua ediţie a cărţii lui Troţki (Terrorism and Communism, Verso, 2007). Volumul face parte dintr-o serie de texte faimoase (ori mai degrabă infamous) din tradiţia radicalismului revoluţionar. „Bijuterii“ teoretice precum Slavoj Žižek presents Mao: On Practice and Contradictions (Verso, 2007) sau, dacă doriţi să ajungeţi la sursele paradigmelor redemptiv-utopice ale veacului XX, Slavoj Žižek presents Robespierre: Virtue and Terror (Verso, 2007).

Fac parte dintre cei care mai cred că merită să polemizezi cu Žižek. Fostul disident sloven, admirator mărturisit nu doar al lui Karl, dar şi al fraţilor Marx, nu este doar un farsor (deşi, fără îndoială, poate fi considerat parţial şi un bufon îndrăgostit de publicitate) [1]. În mod cert nu s-a înrolat încă în mişcări politice nihiliste (deşi pare să simpatizeze cu ele). Žižek este un Tariq Ramadan al stângii neo-marxiste. Jonglează cu concepte preluate de la Adorno, Lacan, Derrida, Deleuze, Eagleton, Jameson, Agamben, Badiou, cunoaşte în detaliu istoria marxismului şi a mişcării comuniste mondiale, a citit cam tot ce se poate citi în teoria ideologiei şi în filosofia postmodernă, se simte la el acasă în sociologia cunoaşterii (cu recente incursiuni în domeniul teologiei). În plus, când vrea, poate scrie captivant. Pe scurt, un (frivol pervers) magician al ideilor. Žižek îmi pare croit din aceeaşi stofă precum aceea a tânărului Georg Lukács, prototipul lui Leo Naphta din Muntele vrăjit, dar şi din aceea a lui Nae Ionescu: un regat pentru un bon mot.

Motiv pentru care, tocmai el, maniacul notelor bibliografice, nu consideră de cuviinţă să trimită la trilogia kołakowskiană. I-ar strica jucăria conceptuală, micul edificiu categorial menit să-i exonereze pe Lenin şi pe Troţki, în detrimentul demonizatului Stalin (quasi-inconştient reflex hruşciovist). Se sugerează că însuşi asceticul torţionar Felix Edmundovici Dzerjinski, arhitectul Cekăi, a fost un romantic, un idealist dispus să ucidă în numele purificării umanităţii. În concepţia lui Žižek, bolşevismul anului disperării (1920) a avut „grandoare istorică“. Aceasta este o temă care se conturează mai nou şi în gândirea lui G.M. Tamás, alt reper al neo-stângiştilor mai ales în Europa de Est. Ce uită să precizeze cei doi este că punctul lor de vedere este identic cu evaluarea făcută de Heidegger naţional socialismului anului 1933. Tragedia sovietică, crede Žižek, nu a fost a popoarelor supuse unui experiment halucinant, ci a liderilor bolşevici însinguraţi, izolaţi, luptând cu „eroism“ pentru salvarea himerelor lor. Pentru Žižek, adevăratul Troţki nu este cel care a criticat, încă din 1903, iacobinismul leninist, ci febrilul administrator al fericirii universale, cel care dispunea militarizarea forţată a economiei şi distrugerea oricărui spaţiu de pluralism în numele inventării/plăsmuirii Omului Nou. Žižek afirmă: „îmi pare că semnificantul «Troţki» este cea mai potrivită expresie pentru ceea ce trebuie reabilitat din moştenirea leninistă“. Cât priveşte conceptul de „moştenire leninistă“, Žižek desigur nu are nimic de spus despre contribuţiile lui Ken Jowitt şi ale şcolii inspirate de ideile acestuia [2].

Concluzia lui Žižek, pe urmele noului/vechiului său idol Troţki, este că leninismul nu conducea logic spre stalinism, că totul a fost de fapt un joc al contingenţelor, al rătăcirilor şi al destinelor individuale: „cred că, deşi este evident că stalinismul a fost rezultatul condiţiilor iniţiale specifice în care a avut loc revoluţia din octombrie şi al consecinţelor imediate ale acesteia, nu ar trebui să excludem a priori posibilitatea, dacă sănătatea lui Lenin nu s ar fi înrăutăţit pentru încă vreo doi ani şi ar fi reuşit să se debaraseze de Stalin, să fi avut în Uniunea Sovietică ceva cu totul diferit faţă de ceea ce a luat naştere acolo. Nu mă gândesc desigur la utopia unui «socialism democratic». Dar ceva substanţial distinct de «socialismul într-o singură ţară» stalinist ar fi fost posibil ca rezultat al unor decizii politice şi economice mult mai pragmatice, în acord cu limitările impuse de realitatea acelor ani“ (p. XXIII).

Rar mi a fost dat să citesc un text mai anistoric, mai fals, mai rarefiat din punct de vedere al relaţiei cu personajele, evenimentele şi conjuncturile acelor timpuri. Žižek preferă să uite că Lenin şi Troţki au fost cei care au lichidat Adunarea Constituantă (lucru care a provocat o reacţie extrem de critică din partea Rosei Luxemburg), au interzis partidele politice (inclusiv pe foştii aliaţi, socialiştii revoluţionari de stânga), au suprimat dreptul la fracţiuni în corpul absolut omogen al entităţii mistice a Partidului şi au ordonat reprimarea revoltei antitotalitare de la Kronstadt (martie 1921). „Eroismul“ lor a fost unul al iresponsabilităţii istorice, politice şi mai ales morale. Jucând cu ostentativă plăcere rolul noului Naphta, oracol al resurecţiei a ceea ce s-ar putea defini drept le desir de revolution, Žižek pledează pentru reabilitarea experienţelor chiliastice, a soteriologiilor seculare, a mesianismelor vizionare, pentru regăsirea unei „atmosfere pauliene autentic apocaliptice“. Nu pare să fie nicidecum preocupat de gropile comune pe care nu vom conteni să le descoperim pretutindeni unde s a încercat aplicarea visurilor leniniste. Cu elocinţă à la Andrei Ianuarievici Vîşinski, el acuză establishmentul liberal conservator (cei pe care îi consideră drept „canaliile înţelepciunii cinice“) de toate viciile, erorile şi păcatele posibile. În fapt, un astfel de diagnostic i se poate aplica lui Žižek însuşi cu minime schimbări lexicale: canalie a iresponsabilităţii cinice.


1 Vezi Adam Kirsch, „Bufonul criminal“, Idei în Dialog, 1 decembrie 2008.
2 Vezi Vladimir Tismăneanu, Marc Howard, Rudra Sil (eds.), Ordinea mondială după leninism (Bucureşti: Curtea Veche, 2009; ediţie originală Seattle: University of Washington Press, 2006).