În serile frumoase de vară din jurul anului 1990 îl întîlneam deseori pe Leonte Răutu, plimbîndu-se tacticos pe Bulevardul Elisabeta, în preajma Cişmigiului. Era un bărbat masiv, cărunt, cu o ţinută foarte îngrijită, păşind vag legănat, care-mi amintea chipul lui Jean Gabin din filmele sale de senectute, unde interpreta uneori figura unui şef de clan mafiot. La urma urmei un asemenea capo mafiot a fost şi ex-demnitarul comunist, pe numele său mic Leonea, de unde cognomenul atît de adecvat comportării sale, de Cameleonea. Am citit de curînd cu mare interes o carte semnată de Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile, care încearcă a-i reconstitui figura şi traiectul biografic, în temeiul unei bogate documentaţii şi a unei interpretări lipsite de complezenţă. Vom încerca la rîndul nostru, slujindu-ne de datele oferite de către cei doi autori, a schiţa imaginea acestui personaj demonic, care a prigonit ca nimeni altul viaţa culturală a României, nefăcînd decît să alterneze "măştile răului" în funcţie de circumstanţe. Stalinist pînă în vîrful unghiilor, deci exponent al liniei celei mai intolerante a totalitarismului roşu, Leonte Răutu aparţine familiei dogmaticilor de tristă memorie a Estului Europei comunizate, precum Jozsef Revai la Budapesta, Jakub Berman la Varşovia, V. Kopecky la Praga, Kurt Hager la Berlin. A fost maestrul de ceremonii al ritualului de partid săvîrşit în domeniul ideologic din România în aproape întregul răstimp al dictaturii comuniste. O dibăcie de "perfect acrobat" i-a asigurat o rară longevitate politică. Jurînd credinţă Kremlinului, a rămas, în pofida oportunismelor spectaculoase la care a recurs, un fidel al totalei lipse de scrupule şi a cruzimii ce definesc bolşevismul: "Răutu apărea drept un guru suprem, sacerdotul unei religii seculare (...), emanînd o formidabilă încredere în sine, un fel de gravitate cvasidivină. La care se adaugă faptul că lexicul său era capabil de înţepături şi loviri sub centură, dialectic camuflate. Ca şi Stalin, ca şi Dej, Răutu avea un comportament de felină aflată mereu la pîndă, aşteptîn­du-şi cu bine temperată răbdare momentul vendetei. De la Ťvenerabilulť politruc Răutu, cu al său etern zîmbet onctuos, a învăţat Ion Iliescu multe dintre trucurile propagandistice pe care avea să le pună în nefastă operă după decembrie 1989. În orice caz, cel mai admirativ despre Leonte Răutu vorbeşte Dumitru Popescu. În memoriile sale mereu foloseşte cuvinte frumoase despre acesta. Sigur, spune că Răutu aparţine altei epoci a partidului decît generaţia lui. Faţă de epoca precedentă, Dumitru Popescu este ambivalent: poate să vorbească despre romantismul acelei epoci sau despre lipsa de rădăcini a acelei generaţii. Depinde cum vrea să o judece în acea pagină". Viaţa lui Leonte Răutu se compune dintr-un şir de ignominii. Născut în 1910, în oraşul Bălţi din Basarabia, pe atunci o gubernie a Imperiului rus, dintr-o familie a micii burghezii evreieşti (numele său real: Lev Oigenstein), era iniţial rusofon, citind Puşkin, Tolstoi, poate şi Dostoievski, "cu toate că personajul nostru aparţine bestiarului acestui scriitor". Un moment amuzant: "La un moment dat, semiironic, Răutu spunea că pe el îl cheamă de fapt Lev Nikolaevici, ca şi pe Tolstoi". Venit la Bucureşti, a studiat fără tragere de inimă vreo doi ani matematica şi alţi vreo doi ani medicina, preferînd a deveni de timpuriu, la vîrsta de 19 ani, "soldat al partidului, revoluţionar de profesie". Intrat în aparatul clandestin al PCdR, i-a îmbrăţişat cu fervoare ţelurile, ceea ce l-a propulsat în funcţiile de redactor şi ulterior chiar de redactor responsabil al ziarului ilegal "Scînteia". S-a văzut arestat în cîteva rînduri. Faptul că a petrecut vreo doi-trei ani la închisoare, la Chişinău şi la Doftana, i-a îngăduit a-şi constitui o mică legendă "de revoluţionar pur şi dur, personaj auster, ascetic şi integru". În locul absolvirii unei universităţi autentice, i-a fost dat a trece prin "universităţile comuniste" ale detenţiei, împrejurare care i-a permis să se manifeste drept unul din propagandiştii minusculului partid scos în afara legii. În 1940, face parte din acel contingent al PCdR, care, după ocuparea Basarabiei de către armata sovietică, la indicaţiile superiorilor săi pe filiera partidului, se stabileşte în URSS. În 1941, capătă funcţia de redactor al postului de radio Moscova în limba română.

După ce se "repatriase" în "patria socialismului victorios", Cameleonea se "repatriază" a doua oară în România ocupată de sovietici, unde i se încredinţează misiunea de-a supraveghea organizarea şi consolidarea Agitpropului de la Bucureşti. Astfel începe cariera celui ce avea să fie numit "dictatorul culturii române" "groparul culturii", Malvolio etc. "Posedat al revoluţiei", Leonte Răutu nu omite a se arăta supus pînă la servilism şi adulare faţă de superiorii săi în structurile politic-administrative, mai cu seamă faţă de "cei mai iubiţi fii ai poporului" Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, şi, concomitent, arogant, caustic, discreţionar cu subordonaţii. Pentru a-şi menţine poziţia, nu ezită a urma fără crîcnire virajele cele mai imprevizibile ale conducerii partidului. Se dovedeşte un veritabil maestru al adaptabilităţii, un as al piruetelor pe care se străduieşte a le explica printr-un cinism "dialectic". Prima sa "dragoste" a fost Ana Pauker, acceptată în postura de patron politic. Dar cel care a celebrat-o cu rîvnă repulsivă pe "tovarăşa Ana" n-a şovăit a-i întoarce spatele în 1952, cînd aceasta a căzut în dizgraţie, alături de Vasile Luca şi Teohari Georgescu, în urma manevrelor lui Gheorghiu-Dej ce-şi dorea monopolul puterii. Străin de orice simţămînt de gratitudine ori de căinţă, afişînd o pasiune a "disciplinei de partid" ce disimula un resort personal al arivismului, Cameleonea nu doar că nu s-a prăbuşit în acel moment critic, ci a fost chiar promovat. A ajuns membru în Biroul organizatoric al CC al PMR. Aceeaşi malefică "inteligenţă" a supravieţuirii i-a fost utilă şi în iunie 1957, cînd un alt "patron" al său, Iosif Chişinevschi, a fost excomunicat, alături de Miron Constantinescu, sub acuza de faţadă cum că ar fi voit să dea drumul, în spaţiul sacrosanct al partidului, "liberalismului mic burghez" şi "revizionismului", două spectre identic înfricoşătoare. Cine altul decît Leonte Răutu a ţinut un fulminant discurs de "demascare"? Alături de Nicolae Ceauşescu, s-a ocupat de "prelucrarea" textelor Plenarei din iunie 1957 (fierbinţile "nopţi de iunie" ale vînzolelii aparatului de partid, în căutarea unei noi formule de conducere), ca şi cele ale Plenarei din 1958 (tot din iunie), cu activul de partid din Capitală, în Sala Excelsior. Capul Anei Pauker, înainte de acesta capul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, apoi capul lui Iosif Chişinevschi au reprezentat garanţiile sumbre ale ascensiunii lui Răutu. Ipochimenul s-a "descurcat" în cele mai dificile situaţii, căzînd mereu în picioare, dobîndind chiar un supliment de favoruri. Un alt "salt mortal" l-a executat Leonte Răutu cînd Gheorghiu-Dej s-a distanţat de Moscova, în ultimii săi ani de domnie, pentru a nu depinde de fluctuaţiile centrului suprastatal. Cine şi-ar fi imaginat că demnitarul format în spirit sovietic, propulsat în nomenclatura din România în virtutea activităţilor desfăşurate în URSS, declarînd fără înconjur că "România comunistă a fost în întregime construită după modelul sovietic", ceea ce, de altminteri, era purul adevăr, va deveni inopinat partizanul "inde­pen­denţei şi suveranităţii" dejisto-ceauşiste? Cu toate acestea, Răutu a participat sonor la campania retorică ce-a însoţit Declaraţia PMR din aprilie 1964. Discursu­rile sale la Universităţile din Bucureşti şi Cluj constituie probe ale unei alte uluitoare schimbări la faţă, asezo­nate cu aere de candoare şi revoltă faţă de un trecut socotit dintr-odată culpabil. Individul ce părea devotat cu trup şi suflet rusificării culturii româneşti îndrăznea a-i vitupera pe cei care "au uitat valorile naţionale" şi "s-au ploconit ruşinos în faţa celei mai insignifiante creaţii sovietice". Încă o dată, Cameleonea îşi transforma porecla în renume.

Dar marea performanţă a lui Leonte Răutu rămîne decimarea culturii româneşti. Paradigma sa a constituit-o faimosul Andrei Alexandrovici Jdanov, inchizitorul vieţii culturale ruse, cel ce iniţiase în anii imediat postbelici adevărate pogromuri intelectuale, începînd prin a-i anatemiza pe Anna Ahmatova şi Mihail Zoşcenko, în discursul său din 1946 consacrat revistelor Zvezda şi Leningrad. O isterie a denunţurilor, o campanie împotriva "comploturilor" au fost deopotrivă aporturile ideologului sovietic şi ale emulului său de pe malurile Dâmboviţei. Sub egida unei strategii leninist-staliniste de distrugere a "vechii culturi" şi de edificare a uneia noi, orientate de "umanismul" comunist, Leonte Răutu şi-a propus a teroriza umanismul tradiţional din România, de facto marea majoritate a intelectualilor de valoare, anihilîndu-i prin mijloace administrative şi poliţieneşti. Nimic nu se petrecea în planul politicii culturale dintre 1945 şi 1965 fără iniţiativele şi intervenţiile sale. De-a dreptul sau prin intermediul unor acoliţi, Cameleonea a pus la stîlpul infamiei personalităţi precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Constantin Brâncuşi, P. P. Negulescu, Mircea Florian, Dimitrie Gusti şi numeroşi alţii. În paralel, marele trăgător de sfori a pus la cale distrugerea instituţiilor culturale ale ţării, lichidarea libertăţii în domeniile literaturii, artelor, sociologiei, psihologiei, nu o dată prin măsuri de înlăturare fizică a celor socotiţi adversari, adică a personalităţilor ce refuzau sumisiunea ideologică. În calitate de şef al Direcţiei de propagandă şi cultură dispunea de o putere ce-i îngăduia toate abuzurile. Sub aparenţele unui subaltern care se mulţumeşte a executa ordinele căpeteniei supreme, era "antrenorul intelectual" al lui Gheorghiu-Dej şi, ulterior, în bună măsură al lui Nicolae Ceauşescu. Oare Dej ar fi aflat de romanul Scrinul negru al lui G. Călinescu fără "informarea" tendenţioasă a lui Cameleonea? Pentru a înfricoşa intelectualitatea pe care n-a izbutit a o sateliza, a recurs la aplicarea unor măsuri dure, suflînd la urechea cîrmuitorului "argumente" în favoarea prigonirii acesteia. În penumbrele biroului "cîrmaciului", rolul său nefast era decisiv. Desemnarea grupului Noica-Pillat-Paleologu-Steinhardt drept obiectiv al Securităţii şi osîndirea componenţilor săi la ani grei de temniţă, "demascarea" grupului Miliţa Petraşcu-Mihail Andricu- Dora Massini-Marius Nasta, campaniile împotriva lui Lucian Blaga, cazul Jar, persecutarea intelectualilor maghiari, inclusiv a celor de orientare marxistă dar nu şi stalinistă precum Gaal Gabor, excluderile şi sancţionările unor membri ai Uniunii Scriitorilor şi nu în ultimul rînd stigmatizarea lui Arghezi ("Pe Tudor Arghezi, care nici acum nu s-a schimbat, l-am desfiinţat") alcătuiesc palmaresul sinistru al lui Leonte Răutu din "obsedantul deceniu" (în realitate o perioadă considerabil mai lungă decît sintagma meschin rezumativă a lui Marin Preda). În locul intelighenţiei autentice date brutal la o parte, Cameleonea înţelege a promova un set de diletanţi şi de impostori, cu unicul merit al acceptării ecusonului comunist.

Iată cîteva din numele lor: Mihail Roller, Matei Socor, Nicolae Goldberger, Ofelia Manole, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Gheorghe Gonda, Nestor Ignat, Florenţa Rusu, Vasile Dinu, Petre Drăgoescu, Elena Beşcu. În fruntea scriitorimii a fost instalat Mihai Beniuc, numit de Miron Radu Paraschivescu "micul tiran de la Uniunea Scriitorilor" pe post de Fadeev, la conducerea compozitorilor, Ion Dumitrescu, iar la Uniunea Artiştilor Plastici, Constantin Baraschi, inşi foarte obedienţi (sculptorul Baraschi a executat statuia dictatorului sovietic), în sfera filosofiei a fost ales C.I.Gulian, care, după ce fusese "scuturat" într-un discurs al lui Leonte Răutu, s-a metamorfozat într-un instrument docil. Gulian a fost cel ce i-a "demolat" pe Titu Maiorescu şi pe E.Lovinescu, secondat de-o echipă de politruci de serviciu între care se aflau Paul Georgescu, Savin Bratu, Sergiu Fărcăşan, Nicolae Tertulian, Mihai Gafiţa, Nestor Ignat. Unii dintre ei au avut parte de-o "altă evoluţie", N.Tertulian manifestîndu-se ca un neomarxist lukacsian, iar Paul Georgescu, devenind unul din "iconoclaştii de la extrema stîngă", în a cărui optică "N.Ceauşescu era Neo-Căpitanul şi care bănuiesc că şi-ar fi dorit să avem în fruntea ţării un Neo-Comandante de tip Marcos de la zapatişti", după cum se rosteşte Vladimir Tismăneanu. Sîngele apă nu se face! Pitoresc într-un fel apare profilul unui "pui" produs în incubatorul lui Cameleonea şi anume N.Moraru. Toate defectele genitorului se transmit acestui descendent caracteristic, care, în 1948, a fost aşezat într-o funcţie însemnată, de secretar general la Ministerul Artelor şi Informaţiilor. Protejat de cuplul (vremelnic) Chişinevschi-Răutu, acesta s-a văzut utilizat, aidoma lui Traian Şelmaru la Uniunea Scriitorilor, pentru a trasa unele linii directoare riscante, de pildă crearea cultului lui Eminescu ca "poet proletar", dar şi ca "ţap ispăşitor", bun pentru a fi învinovăţit la nevoie de "erori" ce nu erau exclusiv ale sale. Iată o fişă a acestui personaj de manevră din volumul de care ne ocupăm: "Nicolae Moraru - născut Iuli Shafran (Iulea Şafran) - , ilegalist de origine evreu basarabean, a fost deţinut vreme de zece ani la Doftana şi în alte închisori. Incult, orgolios şi vindicativ, a fost unul dintre aghiotanţii lui Leonte Răutu după 1945. A condus sindicatul oamenilor de artă, USASZ, a făcut parte din colegiul de redacţie al Scînteii, a fost redactor şef la Flacăra, Viaţa românească etc. Profesor de estetică la Institutul ŤN.Grigorescuť, era renumit pentru opacitate, obtuzitate şi infinit dogmatism. Pe seama lui au circulat nenumărate glume, savurate, se pare, chiar de cinicul Leonte Răutu. Marginalizat după 1954, a fost vreme de decenii directorul Publicaţiilor pentru străinătate, unde apărea, între altele, lunarul Narodnaia Rumînia, persiflat în epocă drept Morarnaia Rumînia. (...) Oportunismul lui N.Moraru devenise proverbial. După ce fusese flagelul rusificării culturii române, în anii 1970 îşi informa colaboratorii despre linia de conduită a României în relaţiile cu URSS: "Noi nu ne placănim în faţa nimănui!".

Spre a înţelege mai exact rolul de "gropar al culturii româneşti" pe care l-a jucat Leonte Răutu e necesar să ne oprim asupra principalului său op teoretic care este textul intitulat Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale, publicat în revista Lupta de clasă (nr.4, octombrie 1949) şi apoi independent, sub formă de broşură, în acelaşi an. Tendinţa sa cardinală este cea a unui procustian "spirit de partid, deoarece "numai în măsura în care sîntem fideli spiritului de partid, activitatea noastră ştiinţifică poate contribui atît la o justă explicare a lumii, cît şi la schimbarea ei". Cît priveşte literatura, aceasta, potrivit unui citat din Lenin, "trebuie să devină o parte integrantă a cauzei generale a proletariatului". Comentariul lui Cameleonea este că "noţiunii de libertate trebuie să i se dea un caracter nou, în sensul eliberării literaturii de sub influenţa capitalismului". Deoarece "alianţa sacră a capitaliştilor din toate ţările, deasupra intereselor patriei, pentru a lupta împotriva celor ce muncesc", ar fi "adevăratul conţinut al cosmopolitismului burghez", toţi autorii indezirabili din punctul de vedere al propagandei comuniste sunt taxaţi drept cosmopoliţi. Adică lipsiţi de dreptul de expresie, excluşi din biblioteci şi din programele de învăţămînt, deveniţi un soi de cadavre vii dacă mai trăiesc. Cu adaosul că şi cei care-i citesc pot fi penalizaţi grav, chiar cu condamnarea la închisoare, pentru deţinerea sau răspîndirea de "cărţi interzise". Vînătoarea de vrăjitoare căpăta o anvergură fără precedent. Să nu uităm că frazele lui Leonte Răutu nu erau simple opinii, ci forme de legiferare a materiei literare şi a legăturii sale cu societatea, prevederi a căror încălcare era prohibită, sub ameninţarea celor mai grele sancţiuni. Enormităţilor nu li se putea da nici cea mai palidă replică. Iată cîteva mostre ce ne pot înfiora retrospectiv: "Curentul gîndirist a îndeplinit cu conştiinciozitate Ťcomanda socialăť a hitleriştilor de a lucra la dezarmarea naţională a poporului român în vederea transformării lui întîi în furnizor de carne de tun, iar mai apoi într-una din naţiunile sclave ale imperiului mondial visat de Ťsupraoameniiť hitlerişti". Sau: "Aceloraşi scopuri le-au servit şi teoriile unui alt filosof burghez, la modă în anii dinaintea celui de al doilea război mondial: Lucian Blaga. În publicistica noastră s-a mai scris despre fondul real al teoriilor sale, care ascund putregaiul cosmopolit în carapacea verbiajului despre specificul naţional. (...) Această teorie a contribuit şi ea la pregătirea atmosferei politice şi morale propice pentru înscăunarea dictaturii fasciste, pentru transformarea României într-un satelit al Germaniei hitleriste şi împingerea poporului român în dezastruosul şi criminalul război antisovietic. Teoria lui Blaga, în fond, reprezintă o calomnie cosmopolită la adresa poporului român. Eroul fatalist al ŤMioriţeiť este proclamat de această Ťteorieť drept purtător al specificului naţional. Noi cunoaştem alţi purtători ai acestui specific: pe eroii baladelor haiduceşti, pe Horea şi Tudor, pe Bălcescu şi Bolliac, pe ţăranii de la 1907 şi pe luptătorii ceferişti din 1933, pe Ştefan Gheorghiu şi Ilie Pintilie, pe eroii Doftanei şi pe cei ai războiului antihitlerist". Sau: "Unul din protagoniştii ştiinţei istorice burgheze, hitleristul Gheorghe Brătianu, a emis chiar o teorie care avea menirea să justifice cosmopolitismul în ştiinţa istoriei: Ťîntrucît intrăm în era atomică - a declarat el în 1947 -, trebuie să dăm atenţie istoriei universaleť". Sau: "Repre­zentant al intereselor politice şi culturale ale burgheziei şi moşierimii româneşti, Maiorescu declară patriotismul prohibit în literatură şi artă! Pe cărarea bătătorită de Maiorescu au mers şi ceilalţi exponenţi ai criticii literare reacţionare. În această privinţă sunt semnificative caracteristicile pe care aceştia le dau poeţilor români. Astfel, pentru Vl.Străinul (sic!), Macedonski este un ŤD Annunzio fără Fiumeť, pentru Ş.Cioculescu însuşi Eminescu nu este decît Ťun produs tardiv al romantismului germanť". Aprecieri culpabil "cosmopolite", ce, în vederile lui Leonte Răutu, n-ar putea trezi nici un "alt sentiment în afară de dezgust şi indignare". Nu e uitat nici G.Călinescu, în pofida compromisurilor sale amintite doar în treacăt drept o "activitate democratică", "bine cunoscută" (dar se vede că nu şi bine apreciată!): "Însăşi opera Acad. Călinescu dezminte părerile sale despre imparţialitatea criticii literare. D-sa a scris, între altele, un impunător volum în '41 despre istoria literaturii româneşti. În această carte, unde s-a găsit loc pentru figuri foarte puţin marcante ca Laerţiu Grama, I. Valerian, I.M. Raşcu, sau pentru oameni ca N. Crainic şi Radu Gyr, este cu desăvîrşire omis poetul revoluţionar Al. Toma, numele lui Ion Păun-Pincio este abia pomenit într-o vastă listă bibliografică, iar poetul proletar Neculuţă lipseşte pînă şi din voluminosul ŤIndice alfabetic de scriitori, artişti români şi străini nominali şi subînţeleşi în operele citate etc.ť. Despre Gherea, Acad. Călinescu a scris că Ťvinať lui a fost că n-a putut să conceapă Ťgratuitatea arteiť. În acest fel, d-sa îi reproşa lui Gherea tocmai ceea ce-l ridica pe acesta deasupra tuturor criticilor literari din vremea lui (...) În felul acesta, Acad. Călinescu ca teoretician al literaturii vine în contradicţie cu propriile sale concepţii de militant pe tărîmul progresului social". O latură trist-amuzantă a peroraţiei în chestiune este cea a asimilării cosmopolitismului cu "un canal de pătrundere a influenţei imperialismului anglo-american", soluţia fiind nu alta decît "studierea tezaurului ştiinţific sovietic şi popularizarea cît mai largă a ştiinţei sovietice". Deoarece - curat anticosmopolitism! - "nouă nu ne este indiferent dacă prioritatea cutărei sau cutărei descoperiri ştiinţifice o are o ţară imperialistă sau Patria Socialismului, reazimul principal al frontului socialismului, democraţiei şi păcii - Uniunea Sovietică". Concluzia e triumfalist-imperativă, aidoma unui brand al epocii: "Trebuie să învăţăm de la marele Lenin, de la marele Stalin de a fi exigenţi faţă de noi înşine, de a fi intransigenţi faţă de orice abatere de la învăţătura marxist-leninistă, faţă de orice deformare a nemuritoarei teorii a lui Marx, Engels, Lenin, Stalin".

(http://www.romlit.ro/o_carte_despre_cameleonea)