Încetarea din viaţă a lui Irving Kristol a readus în dezbaterea intelectuală  tema neoconservatorismului. Unul din forumiştii care au comentat articolul meu din Evenimentul Zilei în memoria acestui gânditor de excepţie mă întreba de ce nu explorez substanţa, corpul ideatic al neoconservatorismului. I-am răspuns că am scris pe larg pe acest subiect. Am fost eu însumi vreme de peste 10 ani “contributing editor” al revistei ORBIS (A Journal of World Affairs), publicată la Philadelphia de Foreign Policy Research Institute (FPRI). Am publicat în ORBIS numeroase articole şi recenzii, mai ales în perioada în care Daniel Pipes era editor, unul dintre neoconservatorii proeminenţi, fiul istoricului Richard Pipes, el însuşi istoric al Orientului Mijlociu. Am participat la numeroase evenimente organizate în anii, 80 la FPRI, inclusiv prezentările făcute de Midge Decter, Irving Kristol, Adam Ulam şi Richard Pipes. În Commentary (revistă lunară editată vreme de decenii de Norman Podhoretz, iar acum de fiul acestuia, John) am citit eseul lui Leszek Kołakowski, “Totalitarianism and Lie”, în care ilustrul filosof polonez scria că minciuna este sufletul nemuritor al comunismului (am scris la acea vreme un răspuns la acest text memorabil, publicat în secţiunea “Letters“ a revistei). Tot în Commentary am citit articolele lui Podhoretz despre Soljeniţîn, precum şi celebra intervenţie a lui Daniel Patrick Moynihan pe tema antiamericanismului de la Naţiunile Unite (”The US in Opposition“).  Tot acolo am citit articole despre efectele perverse ale acţiunii afirmative, despre noul antisemitism de stânga şi subiecte care au intrat pe parcursul anilor pe agenda dezbaterilor din mediile  intelectuale americane.

Din mai tânăra generaţie de gânditori apropiaţi de neoconservatorism doresc să îi amintesc pe Carl Gershman (actualul preşedinte al NED - National Endowment for Democracy), pe Penn Kemble (plecat prea devreme dintre noi), pe Arch Puddington, pe Richard Perle, pe Ken Adelman, pe Paul Wolfowitz, pe Francis Fukuyama (care s-a delimitat însă în anii recenţi de ceea ce el priveşte drept un triumfalism riscant legat de problema nation and state-building) şi pe Joshua Muravchik, astăzi cercetător la American Enterprise Institute. Cartea lui Muravchik, Raiul pe pământ: Mărirea şi decăderea socialismului, a apărut în româneşte în 2007 la Editura Brumar, din Timişoara, în traducerea lui Dorian Branea. Într-un fel, mediat dar incontestabil, ideile lui Kristol îl vor fi influenţat şi pe Mark Lilla, cândva ginerele său, fostul student al lui Harvey Mansfied la Harvard şi autorul excelentului volum Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică (Bucureşti: Polirom, 2005).

Midge Decter, soţia lui Norman Podhoretz, autoarea unor studii importante de demascare a feminismului radical, a ipocriziei unor intelectuali incapabili să se despartă de mirajul socialist şi de exhibiţionismului camp,  a condus un panel în timpul conferinţei pe care am organizat-o, în octombrie 1987 la New York, pe tema “Will the Communist States Survive? The View from Within”. În anii 'S80, Midge Decter a condus The Committee for the Free World. Printre participanţii la acea conferinţă de neuitat se numărau Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Miklós Haraszti, Jan Vladislav (traducător, poet, disident), Jan Kavan (editorul lui East European Reporter, avea să devină în anii '90 ministrul de externe al Republicii Cehe), Antonin Liehm (editorul lui Lettre Internationale), Dorin Tudoran, Mihai Botez, Richard Pipes, Aleksandr Zinoviev, Carlos Franqui, disidentul din Nicaragua, devenit apoi ministru al culturii, Umberto Belli, Arthur Waldron, Svetozar Stojanovic, Hellmut Sonnenfeldt (celebru pentru controversata “doctrină” ce i-a purtat numele), Daniel Pipes, William Luers (fostul ambasador american la Praga, apoi preşedintele lui Metropolitan Museum of Art), Paul Hollander, Michael Radu (s-a stins din viaţă în martie 2009), Jakub Karpinski (disident, sociolog polonez, a trecut în lumea celor drepţi acum câţiva ani), Irena Lasota, Aleksander Smolar, Carl Gershman, Carlos Alberto Montaner. Cuvântul de deschidere l-a rostit Jerzy Kosinski, scriitorul american de origine poloneză, autorul lui Being There şi The Painted Bird. În sală se aflau figuri de seamă ale lumii intelectuale şi politice new-yorkeze, inclusiv Susan Sontag. Am editat ulterior, împreună cu specialista pe problemele Chinei comuniste, Judith Shapiro, volumul bazat pe lucrările conferinţei, care a apărut sub titlul Debates on the Future of Communism (Macmillan, 1990).

Spun aceste lucruri pentru că datorez şi datorăm neoconservatorilor imaginea netrucată asupra totalitarismului comunist, solidaritatea cu cei care nu au îngenuncheat şi faptul că ei au fost cei care au spus lucrurilor pe nume într-un timp în care alţii predicau “dialogul” cu potentaţii comunişti. Cititorii interesaţi de analiza pe care am făcut-o originilor, conţinutului şi implicaţiilor doctrinei neoconservatoare, pot consulta în volumul meu Scopul şi mijloacele: Eseuri despre ideologie, tiranie şi mit (Curtea Veche, 2004), mai multe eseuri grupate in partea a VI-a, “De la postmarxism la postistorie“. Între acestea, “Walter Laqueur şi polivalenţa conştiinţei istorice”, “Controverse politice şi istorie contemporană”, “Mărturia lui Whittaker Chambers”, “Memoriile intelectualilor din New York” şi, în mod deosebit, “Neoconservatorismul: un proiect de reconstrucţie intelectuală”. Amintesc, mai ales pentru cititorii mai tineri, că aceste texte au fost transmise în epocă la Radio Europa Liberă. Ripostam atunci atacurilor dirijate de aparatul ideologic al PCR împotriva “instigatorilor la un nou Război Rece”. Nu mi-aş fi închipuit, nici în cele mai negre coşmaruri, că la două decenii după căderea comunismului vom asista la diabolizarea neoconservatorilor de către tineri ori mai puţin tineri publicişti care se declară conservatori. Dar de ce mă mir? O ştim prea bine, nicio faptă bună nu trece nepedesită.

Am purtat în acei ani numeroase discuţii despre neoconservatorism şi neoconservatori cu istoricul Vlad Georgescu, cu Daniel Pipes, cu Michael Radu, cu Adam Garfinkle (astăzi editorul lui American Interest), cu Carlos Rangel, cu Jean-François Revel, cu Midge Decter. M-am întâlnit în câteva rânduri cu Norman Podhoretz (lucru menţionat şi în dosarul meu de urmărire de către agentura Securităţii din SUA). Ulterior, am intrat în cercul legat de William Phillips şi Edith Kurzweil la Partisan Review, unde am scris destul de frecvent (mai ales după 1991, până la extincţia revistei). Există o legătură intelectuală profundă între Commentary şi Partisan Review, chiar dacă uneori poziţiile celor două publicaţii au fost divergente (mai ales în anii '60). Câtă vreme un Roger Shattuck, co-editor al Partisan Review, aplauda contracultura, Podhoretz se delimita tot mai tranşant de Noua Stângă şi de simpatizanţii liberali ai acesteia, inclusiv vechiul său prieten, celălalt Norman, Mailer (a scris despre aceste lucruri în volumul său Ex-Friends). Tot atunci s-a produs ruptura dintre Podhoretz şi Jason Epstein, care a culminat în apariţia unui numar din New York Review of Books cu o copertă indicând reţeta de producere a cocktailului Molotov. Neoconservatorismul s-a născut din revolta morală împotriva iresponsabilităţii unor intelectuali pentru care America nu putea avea nicicând dreptate. Podhoretz a scris o carte pe care stânga nu i-o va putea ierta vreodată: Why We Were in Vietnam. Astăzi el este “senior fellow” la un think tank apropiat de neoconservatori, Hudson Institute.

Iată un fragment din articolul pe care l-am prezentat la RFE în 1985, despre proiectul neoconservator: “Neoconservatorismul nu poate decât să-i irite pe pontifii socialismului ‘real’. El exprimă un salutar consens spiritual asupra unor teme fundamentale pentru viaţa politică şi culturală. Caracteristica sa nu este nicidecum lipsa de flexibilitate, patosul unei credinţe presupus infailibile, ci, dimpotrivă, vocaţia de a ţine piept ofensivelor staliniste şi neo-staliniste. Neoconservatorismul este expresia unei reacţii intelectuale legitime a unui grup de gânditori ultragiaţi şi revoltaţi de declinul valorilor care stau la baza democraţiilor occidentale. Situat la antipodul elitismului antiintelectual al contraculturilor stângiste, neoconservatorismul denunţă esenţa reacţionară a ceea ce trece astazi drept liberalism.” (Scopul şi mijloacele, p. 231). Este vorba, fireşte, de simulacrul de liberalism îmbrăţişat de apostolii unei social democraţii care se ruşinează să-şi rostească numele.
Eseul meu pornea de la contribuţiile unor gânditori asociaţi cu neoconservatorismul:  Norman Podhoretz, Walter Laqueur (ulterior s-a detaşat de acest curent), Irving Kristol, Gertrude Himmelfarb, Robert Nisbet, Midge Decter, Peter Berger, Jeane Kirkpatrick, Richard Pipes. Au existat puternice interferenţe cu ideile unor Michael Novak, Herman Kahn, Daniel Bell, Nathan Glazer, Allan Bloom, Saul Bellow, Seymour Martin Lipset, Paul Nitze, Irving Louis Horowitz (profesor la Rutgers University şi editorul revistei Society). În plan artistic, ideile neoconservatoare au fost articulate de Hilton Kramer, multă vreme cel mai important critic de artă al New York Times. Cu sprijinul lui Kristol, Kramer şi Roger Kimball au întemeiat revista The New Criterion. Neoconservatorii au crezut în fundamentele unei lumi eliberată de radicalisme utopice. În anii '70 au înfiinţat The Committee on the Present Danger, o iniţiativă care a contribuit în mare măsură la configurarea doctrinei Reagan. Au criticat acerb ceea ce ei percepeau drept conciliatorismul lui Henry Kissinger şi capitulaţionismul lui Jimmy Carter. Politica externă preconizată de ei poate fi privită drept un neo-wilsonism moderat, dar ferm.

Ulterior, în special după 11 septembrie, s-a petrecut o radicalizare a viziunii intervenţioniste neoconservatoare, criticată virulent de un Jacob Heilbrun (fost susţinător) într-o carte mult-discutată şi discutabilă. Să mai amintesc legăturile politice strânse cu senatorul Henry (Scoop) Jackson, cu Lane Kirkland, conducătorul anticomunist al AFL-CIO (marile centrale sindicale), ori cu Jack Kemp.

Există un fel de paraliteratură cu ambiţii atot-explicative, care încearcă să prezinte neoconservatorismul drept un fel de cabală inspirată de tezele celor doi Leoni: Troţki şi Strauss. Mi se pare o simplificare, de fapt o caricaturizare, absolut puerilă. Ideea revoluţiei democratice globale nu s-a născut odată cu Kristol şi Podhoretz. “To make the world safe for democracy” este un slogan wilsonian. Neoconservatorii au demonstrat luciditate în raport cu primejdia totalitară sovietică şi nu au cedat ofensivelor unui pacifism ruinător. S-au opus faimoaselor eforturi de a ajunge la “îngheţ nuclear” (nuclear freeze). Au susţinut amplasarea rachetelor americane în Germania Federală, atunci când stânga europeană organiza manifestaţii mamut de protest. Când nu puţini militanţi liberali (în sens american) deplorau iniţiativa de apărare stategică (SDI) a lui Ronald Reagan drept o elucubraţie, fizicianul neoconservator Robert Jastrow a fost principalul ei susţinător. Scutul anti-rachetă, despre care vorbim atât de mult azi, este o urmare a cercetărilor legate de SDI. Gânditorii neoconservatori au sfidat şi au încălcat nu puţine tabuuri ale establishment-ului. Victoria Occidentului în Războiul Rece a fost, în mare măsură, şi victoria neoconservatorismului.