Brasov, 9 iunie 2005

Universitatea Transilvania

Andrei Bodiu: As vrea sa îl întâmpinam pe Vladimir Tismaneanu asa cum l-am întâmpinat anul trecut si pe Gabriel Liiceanu: cu aplauze. Astazi avem invitat în fata unui public atât de numeros un om extraordinar, un politolog de prim plan, un intelectual rafinat, un profesor iubit de studenti. Le-am povestit la un moment dat studentilor mei din anul trei ca Vladimir Tismaneanu a obtinut într-un an diploma de cel mai iubit profesor din universitatea sa (Maryland, College Park, SUA), ceea ce înseamna foarte mult. Fara îndoiala, Vladimir Tismaneanu nu este pentru prima data la Brasov. Acum este însa urmarea unei promisiuni facuta anul trecut de a reveni în orasul sau natal, pe care îl situeaza, asa cum citeam ieri în Cotidianul, într-o axa sufleteasca alaturi de Timisoara si Bucuresti. Deci, Vladimir Tismaneanu este acasa din toate punctele de vedere. În România se foloseste foarte des termenul de V.I.P: de aceasta data, chiar se potriveste.

Înainte de a vorbi dl. Silviu Hotaran, manager general al Microsoft, îl voi invita sa modereze pe scriitorul, vice-presedintele Institutului Cultural Român, profesorul universitar doctor, conducator de doctorate, eminent scriitor si publicist, Mircea Mihaies. Totodata as vrea sa le prezint pe d-na profesor Adriana Babeti, scriitor, critic literar, profesor la Universitatea de Vest din Timisoara si pe d-na Paula Apreutesei, director de business development la Microsoft România. Unul dintre oamenii esentiali în organizarea Conferintelor Microsoft este dl. Marius Lazurca, doctor în stiinte la Universitatea Sorbona, foarte bun mânuitor de apa minerala si lipitor de afise. Nu în ultimul rând, îl prezint pe colegul si prietenul nostru, Vasile Gogea, revenit acasa dupa mult timp. As vrea sa-i multumesc colegului meu Adrian Lacatus pentru ajutorul dat la organizarea acestui eveniment si lui Dan Botezatu, care a lucrat pentru ca aceasta sala sa fie atât de frumoasa.

Silviu Hotaran: A trecut un an si jumatate de Conferinte Microsoft. Când am început acest demers, nu aveam nici o garantie ca vom reusi. A fost o idee  care i-a venit Paulei, am intrat în legatura unii cu altii. Asa se întâmpla orice; a fost o încercare ce a reusit. Astazi este a unsprezecea conferinta, în premiera - Vladimir Tismaneanu. Nu vreau sa va spun de ce facem acest lucru, ci care este impactul în interiorul Microsoft. Acest tip de demers este o premiera la Microsoft, nu singura. Eu si colegii mei am avut placerea sa constatam, cu o doza de mândrie care cred ca nu strica nimanui, ca anumite lucruri facute în premiera în cei aproape noua ani de când existam ca filiala Microsoft în România, le vedem acum generalizate la nivelul întregii companii. Nu spun ca am influentat sau am spus altora ce sa faca, dar este normal sa îti faca placere sa vezi ca initiativele pe care le ai se generalizeaza încet-încet în companie.

As vorbi de abordarea pe termen lung: ca sa faci schimbari si sa le dai un caracter de permanenta, trebuie sa ai un ragaz. O companie ca Microsoft în general nu are rabdare. Noi am încercat sa punem în centrul a tot ceea ce facem relatiile cu clientii, partenerii, competitorii nostri, într-o perioada în care perceptia despre noi ca si companie nu spunea nimic bun în acest sens. Ca sa poti face acest lucru, iarasi trebuie sa ai rabdare. În consecinta, dupa un an si jumatate demersul începe sa fie vizibil în corporatie, constituindu-se într-un fel de studiu de caz. Estimez ca va mai dura pâna sa îl vedem generalizat. Paula a avut ocazia la Redmont sa prezinte Conferintele Microsoft ca studiu de caz. Fiind o premiera la care nimeni nu se astepta, evident ca au ridicat din sprâncene, au strâmbat din nas.

Totusi, aceste lucruri trebuie explicate. Exista o doza de pasiune în spatele unei asemenea actiuni. Astazi vorbim despre schimbare: noua viziune Microsoft vorbeste despre realizarea potentialului fiintei umane la nivel individual si social, cu admirabila convingere de faptul ca astazi magia software-ului este în masura sa produca schimbari, sa ne permita sa ne exploram în primul rând acest potential. Înainte de a vorbi de dimensiunile acestuia si de cât de multe putem realiza trebuie sa-l exploram, sa aflam foarte multe despre câte putem face noi, ca fiinte umane. Desigur, ulterior este necesar sa îl si realizam. Dar aceasta încredere, admirabila în sine, în faptul ca software-ul reprezinta un factor major de schimbare, nu ajunge.

Trebuie sa depasim admiratia pentru ce poate face tehnologia si sa urmarim impactul acestor schimbari. Ce se întâmpla daca ne exploram potentialul si începem sa-l realizam? Al cui potential îl exploram? Sunt si alte caractere în lumea de azi, al caror potential poate e mai bine sa nu îl realizam pe deplin. Sunt lucruri care ating o dimensiune sociala, culturala, ce o depaseste cu mult pe cea a tehnologiei. Asemenea întrebari nu se pun prea des într-o comunitate concentrata pe dezvoltarea tehnologiei, dar implicatiile trebuie, totusi, considerate. Iar e nevoie de rabdare: nimic nu poate fi estimat, judecat, evaluat peste noapte.

Acest demers îsi propune a fi o picatura din oceanul acestui proces de analiza, evaluare si auto-cunoastere si îl vom continua. Paula si eu miscându-ne acum în domeniul mai larg al Europei de Sud-Est, ne-am propus ca în viitorul imediat sa încercam sa exportam Conferintele Microsoft si în zona sud-est europeana, de care ne leaga o lunga istorie. Sunt multe lucruri ce ne apropie si multe care ne-au despartit, dar cred ca acest efort merita facut. Nu înainte de a va multumi din suflet pentru rabdare, am sa îi dau cuvântul lui Vladimir Tismaneanu.

Vladimir Tismaneanu: În primul rând, vreau sa multumesc celor care au organizat totul: cred ca aceste conferinte sunt o idee extraordinara. venind în Statele Unite chiar de la o întâlnire organizata de statul major al companiei Microsoft, Mircea Mihaies mi-a povestit ca a cunoscut doi oameni extraordinari care au pornit aceste demers formidabil. Cred ca seria de Conferinte Microsoft face parte din consolidarea democratica a României. Vorbesc în calitate de director al unui centru de studiere a societatilor post-comuniste si de presedinte al consiliului editorial al celei mai prestigioase reviste care se ocupa de zona, East European Politics and Societies, ce are în comitetul editorial numele cele mai importante din domeniu. Conferintele Microsoft pot avea impact dincolo de frontierele României, în întregul spatiu sud-est european, initiativa facând parte din ceva de care avem enorma nevoie: cultivarea unei culturi a simtului critic. Avem prea multe invective, imprecatii, oftaturi, suspine si prea putina analiza rationala a aceea ce s-a întâmplat, se întâmpla si se poate întâmpla. Nimeni nu stie ce se va întâmpla, dar putem sti în genere ce se poate întâmpla, desi predictiile în spatiul politicului sau al istoriei prezente sunt întotdeauna extrem de riscante.

Personal, cred în ceea ce fac oamenii de la Microsoft cu sprijinul atât de generos si altruist al prietenilor mei din Timisoara - Marius Lazurca, Adriana Babeti si Mircea Mihaies. De fapt, este vorba de întregul grup A Treia Europa, despre care as putea sa tin o adevarata prelegere. Cred ca este extrem de important tocmai pentru mentinerea spiritului de solidaritate si bunavointa. Sunt satul de figuri încruntate, de perspective sumbre: daca ceva a lipsit în cei patruzeci si mai bine de ani de comunism în România, - saptezeci si mai bine în Uniunea Sovietica -, acest lucru a fost bunavointa si buna credinta pe care o cultura a discursului critic le restabileste. Sunt elemente ale unei normalitati democratice de care avem cu totii nevoie. Nu idealizez lumea în care traiesc de mai bine de douazeci de ani: exista destule probleme si în lumea anglo-americana, si în Europa. Am trait si în America Latina, cred ca am o perspectiva comparativa la nivelul studiilor întreprinse si al propriei experiente.

Vreau sa multumesc pentru organizarea acestei conferinte doamnei pro-rector, precum si vechiului si bunului meu prieten Andrei Bodiu. Andrei spunea ca este o situatie dorita de a ma afla acum aici. Sunt brasovean din nastere, n-o sa merg pâna acolo încât sa spun ca sunt si stalinist din nastere, desi pe certificatul meu de nastere scrie în continuare ca sunt nascut în orasul Stalin. Nu pot decât sa pretuiesc faptul ca v-ati gasit timp sa veniti aici în plina sesiune de examene. E mult mai usor pentru mine, sunt în an sabatic, pe care îl petreci cum doresti. Am primit multe distinctii în viata dar cea mai importanta a fost într-adevar titlul de Distiguished Scholar Teacher (distins savant profesor) al Universitatii mele, care, situata pe una din liniile de metrou ale Washingtonului, este universitatea de cercetare de vârf din zona metropolitana Washington DC. Competitia academica americana este extraordinara, mie personal îmi place, dar, cum titra ieri unul din ziare, situatia este una de tip publish or perish: publici sau pieri.

Îi felicit din tot sufletul pe Paula Apreutesei si pe Silviu Hotaran pentru ce au facut si fac. M-a întrebat cineva de la o televiziune locala care este legatura între problema religiei si Conferintele Microsoft. În aceasta prezentare nu ma voi ocupa de religii traditionale, ci de ceea ce se numeste religii seculare - ideologiile politice totale si totalizante: una este fascismul, cealalta - comunismul. Exista si altele, evident, poate chiar sub ochii nostri: globalizarea însasi a devenit o religie seculara. Daca cineva mi-ar cere pe loc simbolul globalizarii, un nume pentru aceasta, probabil as spune Microsoft: este însasi definitia globalizarii, nu te mai poti sustrage.

Cartea la care lucrez în momentul de fata este un proiect de analiza filosofic-politica a rolului ideologiei în tragediile care au avut loc în secolul XX. Ideologia fascismului si cea a comunismului sunt diferite, cu ingrediente, semnificatii, implicatii si origini diferite. În egala masura, ambele explica angajamentul, capacitatea indivizilor de a se auto-hipnotiza si de a participa la catastrofele totalitare ale secolului XX. Pentru titlul cartii folosesc un termen al unui mare filosof polonez pe care îl apreciez în mod deosebit, Leszek Kołakowski, a carui lucrare despre istoria marxismului este tradusa în limba româna si publicata la Editura Humanitas. Cartea se intituleaza Diavolul istoriei: nu este pur si simplu o metafora, este o experienta de viata.

Am scris acest text special pentru aceasta Conferinta Microsoft si am descoperit ceea tema prezentarii în timp ce scriam. Mi-am facut notele la Washington înainte de plecare si am dedicat Conferinta Microsoft de la Brasov memoriei a doua personalitati nascute ambele în 1905, care mi-au influentat gândirea, felul în care privesc realitatea.Prima personalitate a fost probabil cel mai important sociolog francez al secolului XX si unul dintre cei mai importanti filosofi ai istoriei acestui secolul, din a carui opera am avut placerea sa prefatez o traducere în limba româna la Editura Polirom - Marxisme imaginare. În colectia Constelatii, pe care am initiat-o si o coordonez la editura Curtea Veche, pregatim în acest moment traducerea capodoperei sale, Opiumul intelectualilor. Este vorba de sociologul francez Raymond Aron.

Raymond Aron s-a nascut în martie 1905, fiind ceea ce numea el însusi în memorii un „spectator angajat”. Multi veti fi citit unul dintre cele mai frumoase eseuri dedicate lui Raymond Aron în cartea Povara responsabilitatii a istoricului Tony Judt: acolo puteti vedea de ce acesta reprezinta o figura tutelara a spiritului si discursului critic în veacul XX, pentru mine cel putin. Nu s-a temut sa mearga împotriva curentului chiar atunci când ‚son petit camarade' de la École Normale Supérieure, Jean Paul Sartre, nascut si el în 1905, a decis sa mearga în cealalta directie si sa aplaude statuia idolului de la Kremlin.

Nu Sartre este cealalta persoana careia i-am dedicat aceasta conferinta, desi cred ca se pot gasi elemente importante si idei interesante în opera sa. Fac parte dintre cei care considera ca una dintre cele mai mari erori comise de intelectualii francezi în secolul XX a fost aceea ca în anii '50 au preferat sa închida ochii la ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietica si Europa de Rasarit, la experimentul la care au fost supusi cobaii stalinismului - adica noi toti. Parintii unora dintre dumneavoastra au trait acest experiment. În timp ce Raymond Aron condamna totalitarismul într-o carte faimoasa aparuta în anii '60, Democratie et totalitarisme, Jean Paul Sartre îi condamna pe anti-comunisti, folosind formula de trista amintire „l'anti-comuniste est un chien” („anti-comunistul este un câine”) si spunând ca nu poate denunta ceea ce se petrece în Uniunea Sovietica pentru ca „nu trebuie sa îi facem sa dispere pe muncitorii de la regiile nationale Renault”. Acesta i-a fost raspunsul când a fost informat despre Gulag!

Raymond Aron nu s-a temut sa de asa ceva si a denuntat totalitarismul, reactia intelectualilor francezi fiind de a-l izola. A fost redescoperit foarte târziu si abia acum se simte influenta sa colosala asupra Frantei si a gândirii autonome, critice în Occident. Intelectualii francezi spuneau atunci „prefer sa gresesc alaturi de Sartre decât sa am dreptate împreuna cu Raymond Aron”! Problema nu era de a avea dreptate, ci de cât de frumos sunt spuse lucrurile la un moment dat.

Raymond Aron nu s-a ocupat cu poezia metafizica, desi era unul dintre cei mai bine pregatiti filosofi ai secolului XX, scria mult mai bine decât Sartre si nu îl pastisa pe Heidegger. A fost un gânditor original însa nu a avut capacitatea de a crea acel tip de ‚biserica culturala' care a fost existentialismul la sfârsitul anilor '40 si în anii '60. Spre sfârsitul vietii, Jean Paul Sartre si-a înteles multe din erori, iar cei doi fosti colegi de la École Normale Supérieure care nu si-au vorbit multa vreme si-au strâns mâinile când au mers împreuna la presedintele Frantei, pe vremea aceea Mitterand, sa sustina cauza asa-numitilor ‚boat people', refugiati din regimul comunist vietnamez.

Cea de a doua personalitate careia îi consacru aceste rânduri este omul, din pacate prea putin stiut, extraordinar de influent pentru generatia mea. Cartea sa a circulat în samizdat în toata Europa de rasarit: multi ne-am spus atunci ca Gorbaciov a pornit perestroika. Eram în Statele Unite si am reluat lecturile în limba rusa: era cel mai interesant lucru sa citesti ce se în publica U.R.S.S. dupa 1986-'87. În fiecare zi prieteni de ai mei propuneau alt test pentru cât de departe va merge Gorbaciov în sensul deschiderii spre cultura critica si anti-totalitara. Am spus personal ca daca sunt trecute doua teste sistemul se prabuseste. Unul era publicarea într-o revista de mare tiraj din Uniunea Sovietica a seriei Arhipelagul Gulag de Soljenitîn: a început în 1988. Celalalt era publicarea romanului Eclipsa de soare în original sau, cum s-a tradus în româna, Întuneric la amiaza - marele roman al lui Arthur Koestler.

Koestler a fost un personaj emblematic, epitom al intelectualului central-european, cosmopolit, liber în gândire, refuzând îngenuncherile, subjugarea mentala, servitutea voluntara. A rupt cu stânga si a denuntat catastrofa comunista, ca si pe cea nazista, spunând ca sunt doua persoane si doua miscari împotriva carora intelectualii trebuie sa se mobilizeze ca în anii '30. Arthur Koestler s-a nascut tot în 1905, în septembrie. Raymond Aron a încetat din viata la începutul anilor '80, Arthur Koestler împreuna cu sotia Cynthia s-au sinucis împreuna. Tin minte exact ziua: ma plimbam prin New York, era 14 octombrie 1982: am cumparat New York Times si pe prima pagina se anunta Great German-English-American Writer and Wife Commit Suicide. Stia ca are cancer terminal, sotia a refuzat sa ramâna în viata fara el; a fost înmormântat impresionant. M-am gândit ca daca problema religiilor seculare în secolul XX este tema pe care am s-o tratez, cu toata modestia aduc acest „prinos de recunostinta” celor care mi-au influentat gândirea si m-au facut sa înteleg mai bine despre ce a fost vorba.

Dupa lunga introducere voi fi concis. Aflându-se la Londra în iulie 1944, unde a devenit unul dintre apropiatii intelectuali ai generalului De Gaulle, Raymond Aron scrie un text care discuta problema religiilor seculare, rolul ideologiilor care promit salvarea fiintei umane, nu într-o împaratie de dincolo, într-o situatie imaginara, într-o lume sacra plasata dincolo de aceasta ci aici si acum, prin actiune istorica, prin insertie în conditia istorica propriu zisa. Ma fac ecoul articolului pe tema religiilor seculare din Sacrul si profanul lui Mircea Eliade, una din cartile cunoscute celor care studiaza problema religiei în secolul XX. El vorbeste despre escatologiile revolutionare, având câteva pagini extrem de interesante despre cazul marxismului ca ideologie salvationista. Raymond Aron discuta rolul filosofiilor care promit salvarea fiintei umane în conditii de profunda descumpanire psihologica, al acestor ideologii escatologizante, al soteriologiilor revolutionare în geneza si dinamica miscarilor sau regimurilor totalitare.

Teza pe care o afirm este ca secolul XX nu a fost secolul conflictului între fascism si comunism, desi înclestarea cea mai teribila a secolului si a celui de al Doilea Razboi Mondial a fost, desigur, aceea între Armata Rosie si Wehrmacht. Noi trebuie sa privim însa mai adânc în aceasta analiza, sa nu uitam ca au existat momente de suprapunere, colaborare, complicitate chiar, între cele doua tiranii totalitare; nu ma refer doar la perioada dintre 1939 si 1941. Teza mea este ca adevaratul conflict al secolului XX a fost cel dintre democratiile liberale si rivalii lor totalitari. Aceasta este prima din ipotezele pe care le propun în aceasta conferinta. Ma refer în primul rând la motivele pentru care adversarii totalitari au fost atât de îndârjiti în lupta împotriva democratiei liberale. Citez din Raymond Aron, care scrie în iulie 1944 la Londra, cu putin timp înaintea întoarcerii în Franta: „Ceea ce este esential în ideea de democratie este legalitatea, o guvernare pe baza legii, în care puterea nu este arbitrara si nelimitata”. Este una dintre cele mai simple, clare si utilizate definitii ale democratiei, la care ne putem cu totii raporta. Tocmai acest lucru a fost distrus de experientele totalitare, printr-un abuz de termeni legali. Evident, exista si legile rasiale, adoptate în timpul Germaniei naziste, în 1935 daca nu ma însel, la Nürnberg. Exista si un volum scris de procurorul lui Stalin, Andrei Visinski, autorul doctrinei legale a Uniunii Sovietice în timpul lui Stalin, omul care, în marile procese de la Moscova în 1936, '37 si '38, a formulat rechizitoriile împotriva vechilor bolsevici ce deveneau subiectul cartii lui Koestler, Întuneric la amiaza. La sfârsitul celebrelor cuvantari se cerea - „câinii turbati sa fie lichidati pâna la unul”.

Andrei Visinski este cel care a revolutionat de fapt dreptul: trebuia sa se porneasca de la prezumtia de vinovatie a acuzatului în locul celei de inocenta, nefiind obligatia procurorului de a aduce probe de vinovatie, ci a acuzatului de a aduce probe de nevinovatie. În plus, a introdus si criteriul care a constituit baza legala a crimelor politice comise de comunism, inclusiv a proceselor-spectacol despre care voi vorbi imediat. Prin acesta se considera ca marturia, confesiunea, recunoasterea de catre acuzat au valoare juridica egala cu probele documentare. Acestea se puteau obtine prin tortura fizica, psihologica sau santaj, precum în cazul numarului trei din conducerea Partidului Bolsevic în perioada lui Lenin, Lev Kalenev, care nu a fost torturat fizic, ci amenintat ca îi vor fi lichidati copii. Exista, deci, si formule de interventie nu neaparat fizice în urma carora inculpatii se acuza de toate pacatele lumii, participa la scrierea scenariului demonic si demonizant, devenind auto-acuzatori.

În cazul românesc exista un fenomen unic pentru procesele spectacol: faptul ca Lucretiu Patrascanu a refuzat sa participe la aceasta sarada aberanta si de aceea procesul lui n-a mai fost spectacol! Acuzatul nu a mai tacut, nu si-a mai jucat rolul în dramaturgia macabra  pe care o compusesera scenaristii din guvern. Democratia este exact opusul a ceea ce au preconizat bolsevicii si fascistii: ideea statului bazat pe o ideologie totala, care penetreaza fiecare celula a corpului socio- politic, distrugându-l pe cel traditional si constituind un alt spirit politic bazat pe miracol, magic, mit. Din acest punct de vedere, partidul este încarnarea acestui element, o institutie charismatica întrupata în conditiile comunismului, în timp ce revolutia este încarnarea impulsului charismatic în conditiile ideologiei naziste.

Desi nu s-a înteles foarte bine cu Raymond Aron, una dintre cele mai celebre gânditoare politice ale secolului XX a fost Hannah Arendt. În Originile totalitarismului, ea spune foarte clar: statul comunist si statul fascist sunt, foloseste ea termenul, dintr-un ….nazist. Nu e termenul ei, el însusi se scrie Weltanschauungstaat - un stat care are o conceptie despre lume. Putem afirma orice despre statul francez, britanic, american contemporan, dar nu ca este construit pe o viziune despre lume pe care încearca sa o impuna cetateanului: e loc pentru mai multe viziuni. Tocmai aici apar pluralismul democratiei si monismul fundamental al opusilor sau rivalilor sai.

Raymond Aron spune ca esentialitatea democratiei consta în legalitate si respectul fata de lege: nu ca rasucirea sofista facuta si de comunisti si de fascisti, ci în sensul înradacinarii dreptului natural, într-o viziune care separa, împotriva oricarui relativism. Si bolsevismul si fascismul sunt absolute la nivelul determinismului ultim; altminteri relativizeaza totul. Când Lenin spune ca moral este ceea ce serveste clasei muncitoare sau revolutiei iar Hitler sustine ca moral este ceea ce serveste rasei ariene, ei relativizeaza totul, ei fiind cei care definesc rasa ariana si revolutia. În acerba sa polemica cu unul din marii social-democrati ai Germaniei, Karl Kautsky, Lenin vorbeste despre dictatura proletariatului în 1918, când scrie o brosura intitulata  Revolutia proletara si renegatul Kautsky.

Respectivul criticase debutul totalitarismului, observase ca bolsevicii stabilesc o dictatura, ca social democratia la care visase în felul sau, ca si Marx, era sufocata. Lenin îi raspunde lui Kautsky, probabil cel mai erudit marxist al vremii sale, ca nu întelege nimic din marxism! Îi da chiar o lectie de marxism, spunând în final ca marxist este doar cel ce recunoaste centralitatea dictaturii proletariatului ca „putere neîngradita de vreo lege”. Nu am nevoie de alta definitie! Ce servesc deci dictatura proletariatului si partidul care o exercita? Sarmanul, imposibilul proletariat, cum spunea cineva, a fost o clasa în numele careia s-a guvernat, fara participarea sa reala. În momentul în care consiliile se revolta la Kronstadt în martie 1921, iar soldatii si ofiterii de la garnizoana din apropierea Leningradului - pe atunci Petrograd -, cer soviete (consilii fara comunisti), Lenin, Trotki si camarazii lor trimit armata si îi lichideaza. Acestia nu cereau întoarcerea capitalismului, ci pur si simplu o democratie directa fara comunisti, participativa, fara partid care sa dicteze ce si cum sa spui.

Dupa ce am definit democratia si rivalii sai ajung la urmatorul punct, care cerceteaza ce a fost comunismul ca religie seculara, cu un sub-punct relativ la ce a fost marxismul. Marxismul s-a nascut în secolul XIX, ca raspuns la criza modernitatii burgheze. Cum a spus Marx, filosofii, în special cei care se ocupa de drama politicului, nu apar precum ciupercile dupa ploaie, ci în anumite conditii. Marx a fost printre primii filosofi care s-au ocupat de drama politicului. Viziunea centrala a marxismului a fost cea a comunitatii perfecte, menita sa suprime înainte de toate ‚înstrainarea', tema care vine din Hegel si întreaga filosofie romantica germana.

Trilogia lui Leszek Kołakowski, Salvarea si decaderea marxismului, o istorie masiva, de peste 1800 de pagini, începe cu aceste cuvinte foarte simple: Karl Marx a fost un filosof german! Conceptul de înstrainare era configurat în scrierile lui Marx, tema centrala referindu-se la posibilitatile de abolire a acesteia. El ajunge la concluzia ca alienarea fiintei umane poate fi abolita doar printr-o revolutie îndreptata înainte de toate împotriva ordinii economice existente. În centrul acesteia se afla cea mai demonizata formula prin care umanitatea a gasit de cuviinta sa inspire organizarea, pe care din timpuri imemoriale, în orice caz de la Platon încoace, diversi teoreticieni, uneori si parintii bisericii, au considerat de cuviinta sa o condamne: proprietatea privata.

Abolirea proprietatii private, considera Karl Marx în Manuscrisele economico-filosofice din 1844, este secretul depasirii crizei în care subzista umanitatea. Aceasta revolutie, crede el, nu poate fi decât totala. În 1968, Raymond Aron, un exceptional marxolog  ce  nu a contenit o secunda sa se razboiasca cu spectrul lui Karl Marx, a fost invitat de UNESCO sa tina principala alocutiune la ceremonia festiva consacrata aniversarii a 150 de ani de la nasterea acestuia. Aron a spus: „dupa atâtea zeci de ani de lupta cu Karl Marx, nu pot sa-l intitulez în alocutiune decât echivoc si inepuizabil”.

Revolutia totala invocata de marxism este mai mult decât o explozie sociala, o simpla înlocuire a unui regim cu un altul. Sunt de acord cu Aron si cu altii: scopul este o rasturnare antropologica, o renovare a conditiei umane. În acest caz, trebuie cercetat de ce acest lucru apare în religiile seculare de maniera violenta, cât si pe cai spirituale. În religiile politice ale secolului XX, violenta este sacralizata, sanctificata. Într-o faimoasa prefata la cartea Les Damnés de la Terre a lui Franz Valler unul dintre principalii gânditori ai violentei si personalitate faimoasa a gândirii tiermondiste, Jean Paul Sartre compara violenta cu lancea lui Ahile: cu cât taie mai puternic, vindeca. Violenta are, deci, deopotriva valoare de bisturiu si valoare tamaduitoare, conform lui Sartre în 1962 sau 1963. Iata cultul violentei, direct si fara cea mai mica ezitare, asa cum s-a întâmplat în Cuba lui Fidel Castro.

Comunismul ca religie seculara este un proiect transcendent, fagaduieste o mutatie cosmica în conditia umana sau, cum spunea Engels, saltul din imperiul necesitatii în cel al libertatii. Salvarea se naste tocmai din aceasta cezura totala în care proletariatului îi revine misiunea de a încarna figura eroului mesianic. Toate aceste teze constituie de fapt substratul teoretic al cartii mele, Stalinism pentru eternitate. Exista un element important care distinge marxismul de contrapartea sa totalitara, fascismul: marxismul se întemeiaza pe cultul ratiunii în istorie. În perspectiva marxiana - marxian însemnând ce a spus Karl Marx, spre deosebire de marxism, care include ce au spus diversi discipoli -, ambele sunt sacralizante, se bazeaza pe convingerea ca exista legi care guverneaza istoria. Sar de la perioada lui Marx la perioada luptei anti-totalitare din anii deceniilor relativ recente, si ma fac un ecou plin de admiratie pentru eroul luptei anti-totalitare, Adam Michnik, care spunea: am învatat ca nu exista determinism în istorie, ca nu exista lege în istorie si nimic nu este prestabilit.

Este exact opusul a ceea ce spune marxismul dar nu înseamna ca exista arbitrarul absolut! Cert e ca din teodiceea desacralizata, rationalizata a marxismului disparea în fond libertatea umana. În Marx exista si texte care sa sustina o oarecare parte de libertate, dar odata ce exista lege în istorie, revolutia este justificata pe baza de legi si a fi cu adevarat liber înseamna sa te înscrii de partea sensului istoriei. Ei bine, eu nu cred ca istoria are un sens. De fapt, ipoteza hegeliana ca istoria … puterii prin recunoasterea ratiunii prin experienta diverselor sale ipostaze, s-a dovedit, daca nu crezi neaparat în ce spune Francis Fukuyama, un mit filosofic. Este vorba de un rationalism exacerbat, care se contopeste cu cultul stiintei, al tehnologiei si al progresului.

Comunismul este ceea ce istoricul francez François Furet numea în Trecutul unei iluzii. Despre pasiunea sau ideea comunista în secolul XX o patologie a universalismului. Utopia marxista postuleaza rolul proletariatului ca agent istoric universal, de unde semnificatia temei internationaliste care nu a fost îmbratisata, de pilda, în nazism. Este una dintre atractiile comunismului - delir, miraj, himera ce a atras milioane de oameni pe întreaga planeta, de la Shanghai la Barcelona. Nu a fost doar cazul românesc sau cel rusesc, ci o pierdere a ratiunii care a afectat întreaga umanitate. Din aceasta perspectiva, revolutia si gândirea lui Marx sunt globale, planetare.

Un gânditor francez, fenomenolog grec la origine, Konstantin Tzelos, vorbea de „la pensée planétaire”. Marx întruneste  calitatile gânditorilor planetari ce nu gândesc în termeni mici, ci în cei ai grandorii istorice. Sunt de acord cu cunoscutul gânditor sloven Slavoj Žižek, sper sa nu va sochez: cel putin în anumite ipostaze, exista o grandoare istorica marxismului. Într-o faimoasa afirmatie din 1933, Heidegger vorbea despre grandoarea istorica a national-socialismului, ceea ce nu înseamna neaparat ca îl sustinea. Exista însa proiectul escatologic de schimbare a conditiei umane ce nu poate fi în nici un caz considerat meschin.

Apar în continuare foarte multe probleme: adevarurile factuale nu conteaza. Atractia exercitata de doctrina marxista decurge din structura metaforica profunda, ceea ce un sociolog american numea odata ‚matricea paleo-simbolica' a acestei filosofii, sau ceea ce observa Karl Popper, vorbind despre tensiunea dintre dimensiunea profetic-oraculara si aceea pozitivist-centrista a marxismului. Marxismul este o revolta împotriva moralitatii burgheze si mai mult, împotriva celei iudeo-crestine. Ateismul se afla în chiar inima acestui proiect ce divinizeaza o umanitate definitiv emancipata. Pe scurt, religiile seculare sunt anti-religii. Ele plaseaza salvarea umanitatii în aceasta lume, într-un viitor mai mult sau mai putin îndepartat, sub forma unui ordin social ce urmeaza a fi inventat.

Am ajuns la al treilea punct: mistica revolutiei, a fraternitatii, a sfârsitului oricarei forme de injustitie - iata aliniamentele utopiei colectivist egalitare, tot atâtea subiecte de fascinatie pentru militanti, în special pentru intelectualii revolutionari, specie care ar merita un subiect de prezentare de sine statator. Care a fost utopia care i-a atras pe intelectuali, care a fost starea psihologica oferita de comunism care a facut ca intelectualii sa se arunce în aceste proiecte? Intelectualii care au devenit comunisti în anii '30 si au ramas sau redevenit comunisti în toata aceasta perioada, numarul lor este legiunea?! Îmi este foarte greu sa identific marile figuri ale intelectualilor fascisti: adevaratii intelectuali s-au îndepartat de fascism destul de repede. De exemplu, poetului expresionist german Gottfried Benn nu îi ramâne dupa o foarte scurta perioada decât dispret pentru fascism. Nu este si cazul altor intelectuali precum Pablo Neruda, cunoscutul poet chilian de la a carui nastere s-au împlinit anul trecut o suta de ani. A fost celebrat de toate cercurile stângii internationale, uitându-se faptul ca în anii '50, fara vreun pistol al KGB-ului la tâmpla, a scris voluntar nenumarate ode pentru Stalin, NKVD etc.

Care e curentul, ideea, starea psihologica care atrage aceasta pasiune a intelectualilor catre comunism? O spune un poet polonez trecut întâi prin pasiunea comunista, apoi prin lagarele Gulagului, Alexander Prat, într-o conversatie cu Czesław Miłosz care se intituleaza Secolul meu:  fraternité. Ceea ce ofera comunismul este fraternitatea. Extrem de provocatoare, marxismul este o erezie crestina. Nu acelasi lucru se poate spune despre opusul sau, nazismul. Toate marile teme ale religiei crestine -caderea, fericirea originara, regasirea, ispasirea, agentul sau subiectul mesianic -, se regasesc în mitul istorico-escatologic al marxismului. Ele nu exista în mitul istorico-escatologic nazist, desi anumite ecouri de acest gen pot fi gasite la Wagner.

Am vorbit deci despre sanctificarea violentei si exaltarea virtutilor purificatoare ale acesteia în religiile seculare. Ambele miscari refuza capitalismul si propun propriile utopii comunitare, bazate pe ipoteza clasei alese. Ceea ce se promite si ceea ce rezulta se afla în socant contrast, de unde si teza lui Kołakowski pe care încerc sa o dezvolt despre rolul diavolului istoriei. Cu totii am trait cu ideea ca exista o promisiune care a fost cumva tradata în practica istoriei.

Comunismul se întâlneste cu o importanta problema etica, sau mai degraba cu absenta unei filosofii etice din propriul corp de idei. Asa cum spunea Albert Camus, nici unul dintre relele denuntate de totalitarism nu este mai rau decât totalitarismul însusi: este un principiu care trebuie avut în vedere. Sigur ca relele exista, dar nici unul dintre cele denuntate în raport cu societatile non-totalitare - inegalitatea, criza economica din Germania din 1829-'30, bigotismul Imperiului Tarist -, nu este mai rau decât ce se petrece dupa venirea totalitarismului la putere. Un alt element care trebuie luat în considerare este voluntarismul sau cultul vointei în ambele sisteme. Eu ma ocup de comunism, de exaltarea revolutiei. Într-o faimoasa declaratie a lui Stalin din 1928, acesta spunea: „pentru noi bolsevicii nu exista fortareata pe care sa nu o luam cu asalt”. Avem aici ambele teme: bolsevicii s-au considerat întotdeauna o fortareata asediata. Ceausescu însusi foloseste din plin acest punct de vedere în ultimul sau discurs televizat. Pe de alta parte, apare mitul ca putem transforma totul: bolsevismul este transformism universal.

Nu întâmplator, Stalin condamna în 1948-'49 practic 80% dintre membrii Academiei de Stiinte Agricole a Uniunii Sovietice. În 1948, genetica sovietica se afla la egal cu cea americana din punctul de vedere al dezvoltarii stiintifice. Într-un faimos discurs din 1948, ideologul sef al stalinismului, Andrei Jdanov denunta genetica drept o stiinta reactionara si burgheza. Are loc o sesiune a Academiei de Stiinte a URSS si câtiva dintre cei mai mari geneticieni ai lumii încearca politicos sa-si apere disciplina. Sunt fortati practic sa se supuna ordinului partidului, în final sunt deportati si, multi dintre ei, executati.

De ce a existat o asemenea problema cu genetica? Aceasta se opunea marxismului, teoriei transformiste universale, neputând accepta ca trasaturile dobândite în anumite exemplare ale unei specii se pot transmite pe cale genetica. Deci, educatia nu se transmite genetic. Primul lucru pe care îl sustine însa întreaga constructie a sistemului totalitar este ca se construieste Omul Nou. Genetica se opune deci marii transformari mentale si este condamnata. Filosofic vorbind, la baza marxismului se afla ideea ca se pot construi transformari de specii induse pe cale sociala, în laboratoare sociale, care se vor transmite pe cale genetica. În acest mare proiect s-a situat si sinistrul experiment de la Pitesti: daca cineva vrea sa îl  plaseze pe o orbita filosofica, el face practic exact acest lucru - deplina spalare pe creier, deplina conditionare a individului si transformarea lui în subiect absolut al statului totalitar.

Ultimul punct pe care as vrea sa îl accentuez este legat de …. si logica a bolsevismului. Nu vom întelege niciodata secolul XX daca nu acceptam ca membrii perdanti la 1903, odata cu scindarea social-democratiei ruse în bolsevici si mensevici, inventeaza în partidul bolsevic un nou tip de partid. E un partid de tip nou, partidul avangard: Claude Milfaud unul dintre cei mai importanti filosofi politici francezi, a accentuat exact acest lucru în lucrarile sale. Va dau un singur citat dintr-unul din liderii bolsevici care, dupa celebra expresie engleza „right or wrong, it's my country”, spune „right or wrong, it's my party”. Nu este vorba de oricine, ci de Lev Trotki, numarul doi al partidului bolsevic în 1923. Partidul apare ca încarnare a proletariatului, instrument al salvarii personificate, Prometeu modern s.a.m.d.

Leninismul provine, prin urmare, din întâlnirea dintre o tendinta autoritara a marxismului si hybrisul istoric descoperit la … si Sorel si traditia radicalismului revolutionar rus. Lenin este ascetul revolutionar, iacobinul secolului XX. Nu unul din analistii acestui fenomen spun ca „pentru bolsevici existenta personala era un sub-semn al existentei partidului, iar viata partidului prevala asupra vietii fizice”. Chiar sinuciderea, cel mai personal dintre actele umane posibile, avea doar o semnificatie politica pentru bolsevici. Când se sinucide unul dintre liderii bolsevici, Stalin spune: „iata si alta tradare” - tradarea partidului. Sinuciderea devine act de tradare.

În nazism nu s-a pomenit ca victimele lui Hitler sa îl slaveasca. Victimele bolsevice ale lui Stalin însa îl glorifica: nu se multumesc sa fie victime, trebuie sa îl si glorifice pe tiran. Într-o scrisoare adresata lui Stalin, unul din liderii bolsevici îi multumeste chiar pentru „angelica lui rabdare”! Institutia criticii si autocriticii functioneaza ca forme moderne ale sado-masochismului, critica fiind sadism iar auto-critica, expresia masochismului.

Nu pot încheia fara câteva mici chestiuni.  La 10 decembrie 1937, omul pe care cândva Lenin îl desemnase … partid, Nikolai Buvarin, scrie din celula, urmatoarea scrisoare: ”Ma pregatesc sa plec la aceasta vale a plângerii si nu am în mine nimic altceva în raport cu tine, cu partidul si cu cauza decât o mare si nesfârsita dragoste. Adio pentru totdeauna si aminteste-ti cu drag de al tau nefericit - N. Buvarin”. Este condamnat la moarte si executat în martie 1938, Stalin tine aceasta ultima scrisoare publicata recent în sertarul sau personal. La 3 februarie 1940, Nikolai Irfov, seful NKVD-ului este arestat de Stalin. Nu recunoaste crimele însa accepta stoic verdictul, declaratia sa încheindu-se: „spuneti-i tovarasului Stalin ca voi muri cu numele sau pe buze!”

Avem deci cultul partidului, clasei muncitoare si liderului. Iuri Piatapov, membru al Comitetului Central al PCB (Partidul Comunist Bolsevic) al Uniunii Sovietice  spune: „noi, adevaratii bolsevici, suntem oameni dintr-un aluat special. Fara vreun echivalent în istorie, suntem un partid format din oameni care fac posibil imposibilul. Da, vom considera negru ceva pe care l-am fi considerat drept alb întrucât în afara partidului nu exista viata pentru noi”. Este executat în 1937. Tocmai de aceea, Arthur Koestler scrie un volum de eseuri care sper sa apara si în limba româna, Dumnezeul care a dat gres. Trebuie sa facem tot posibilul sa întelegem de ce am dat aceste citate pentru a întelege religiile seculare în epoca lor.

Trebuie sa întelegem ceea ce spunea François Furet: daca astazi stim sau credem ca comunismul s-a sfârsit, în anii '30 si el si fascismul aveau un viitor. Oamenii acestia intrau în joc convinsi ca fac un mare pariu cu istoria. Era ceva exaltant, care îi facea sa jubileze, sa moara cu zâmbetul pe buze. Multi au si facut-o, cu sentimentul unei iluminari ce explica pozitia de 'true believer' - cel care crede pâna la capat într-o idee. S-au petrecut diverse lucruri dupa aceea: deradicalizarea comunismului, în special dupa moartea lui Stalin, fenomenul de transformare si cel al revizionismului marxist, care au dus la scaderea gradului de devotament, credinta, obedienta în raport cu autoritatea suprema a liderului sau a partidului.

Pâna în anii '50, pentru comunistii autentici orice sacrificiu era logic, explicabil, deci necesar. Am sa va dau un exemplu din parte cealalta a spectrului totalitar, pentru ca asa v-as ruga sa priviti lucrurile. La extrema stânga se afla comunistii, la cea dreapta - nazistii. Uneori, ei pot migra dintr-o directie în cealalta. Despre partea dreapta a spectrului totalitar, v-as sfatui sa vedeti filmul despre Ultimele zile ale lui Hitler, cu scena în care Martha Goebbels, sotia sefului propagandei naziste îsi otraveste cei cinci copii, patru fetite blonde, frumoase si un baietel. Scena este absolut cutremuratoare, mai ales momentul în care femeia explica de ce îi otraveste. Leg momentul de problema religiei seculare, întrucât nu mai este nimic crestin în otravirea copiilor. Un doctor intervine si îi spune Marthei Goebbels: „poate totusi, copiii sa aiba o sansa”. Raspunsul ei este: „nu vreau sa-mi stiu copiii mei crescând într-o lume fara national -socialism. Nu au de ce trai într-o asemenea lume”. Acesta este ceea ce Soljenitîn numea odata ‚ingredientul ideologic'.

În concluzie: a existat sau nu o grandoare istorica a bolsevismului? Personal, cred ca grandoarea istorica nu poate fi separata de cea etica. Din acest punct de vedere, fac parte grupul probabil anacronic al celor pe care grandoarea paradelor national-socialiste sau bolsevice nu a putut sa ne convinga de valoarea morala a ce s-a întâmplat. Un istoric american a publicat într-o carte despre revolutiile secolului XX urmatoarea afirmatie, ea însasi situata totalmente în afara moralitatii. „Lasând deoparte sacrificiile de ordin uman -un milion de morti! -, primul plan cincinal sovietic a fost o reusita”. Asa, putem spune ca întreaga experienta a fost o reusita! În realitate, s-au comis crime abominabile în numele a ceea ce francezii numesc „le lendemain qui chante” (zorii zilei de mâine care cânta). Intelectuali de marca si-au tradat vocatia critica si au acceptat pactul cu diavolul, cu tirania ideocratica, pentru a ma exprima conceptual. Ei si-au dedublat constiinta, s-au auto-amagit, au practicat dublul limbaj pâna la auto-anihilare. În eseul mentionat anterior, care surprinde perfect ceea ce am vrut sa ilustrez, Koestler trata exact aceasta chestiune: „O credinta nu este dobândita pe baza rationamentului. Nu te îndragostesti de o femeie sau nu intri în inima unei biserici ca rezultat al argumentarii logice. Ratiunea poate sa apere un act de credinta dar numai dupa ce actul a fost deja comis”. Concluzia lui Koestler este urmatoarea: „Devotamentul pentru utopia pura si revolta împotriva unei societati poluate sunt astfel cei doi poli care furnizeaza tensiunea tuturor credintelor militante”. Tocmai aceasta insidioasa dialectica a iluziilor nobile si a sperantelor generoase convertite în opusul lor defineste tragedia comunista ca încarnare a diavolului în istorie. Ideea comunista a fost îmbratisata cu pasiune religioasa, cu evlavie, si parasita cu egala, îndrituita, incandescenta patima. Nu putem fi detasati! Am scris Stalinism pentru eternitate având în minte o idee adoptata de la Richard Pipes, mare istoric american al revolutiei ruse si nu numai, profesor emerit la Universitatea Harvard, care spunea ca despre lucrurile pe care oamenii le-au facut cu pasiune nu se poate scrie decât cu pasiune. Va multumesc!

Mircea Mihaies: Multumim lui Vladimir Tismaneanu pentru aceasta superba conferinta. Am sa va invit sa interactionam, sa-i puneti întrebari, sa profitati de prezenta lui aici si sunt sigur ca va încerca sa va raspunda.

Întrebare: Întrebarea este legata de secolul XX si conflictul major totalitarism vs. democratii liberale. Cum vedeti contextul secolului XXI? E o întrebare foarte larga, dar lasând Fukuyama si Benjamin Barber la o parte, ma intereseaza teritoriile interne si externe.

VT: Excelenta întrebare. Încerc sa ma feresc de referinte, dar tin de profesia mea. Va recomand volumul de Paul Berman care se intituleaza Liberalism si teroare, aparut saptamâna trecuta în colectia Constelatii la Curtea Veche. Am scris prefata, veti vedea exact ce cred. Pe scurt, cred ca asistam, si trebuie sa recunosc, îl citez ca si pâna acum pe Giles Belfert care spune ca ostilitatea  unui nou totalitarism cvasi-religios se va acumula în islamism.  Problema fundamentalismului este extrem de complicata. Sociologic vorbind, este legata de mit. Un sociolog pe care îl pretuiesc în deplina masura, Ernst N. Eiserstadt spunea ca fundamentalismul este o erezie a unei religii, nu religia însasi. În toate religiile, el are ca element o ipoteza pe care corpul central al ideologiei religioase o respinge: posibilitatea ca împaratia terestra sa fie împaratia divina. Asta este de fapt diferenta, de aici zelul, ardoarea fundamentalistilor.

Vorbind de pericolul global: nu cred ca tipul de religii seculare pe care le-am întâlnit mai intra în discutie, ca nazismul sau comunismul mai au viitor. Trebuie sa fim însa foarte prudenti: nimeni nu putea sa anticipeze leninismul sau revolutia bolsevica la începutul secolului. Nimeni nu a anticipat pâna a cum un an si jumatate, când a început sa se configureze posibilitatea nu-ului francez, ca vom asista la o criza a Uniunii Europene. În Fantasmele salvarii citez din Hannah Arendt care spunea, citând la rândul ei din Winston Churchill: „tot ce mi s-a spus mie când eram elev ca nu se va întâmpla în timpul vietii mele s-a întâmplat. Si tot ceea ce mi s-a spus ca se va întâmpla, nu s-a mai întâmplat”. Asadar nu putem spune ce se va întâmpla.

Întrebare: În ce masura fanatismul lui Lenin a fost alimentat de fanatismul predecesorilor sai anarhisti, ma refer la …, Bahunin… , care l-au precedat cu doua-trei decenii?

V.T.: Bahunin a fost un om violent … l-a condamnat, a fost foarte rezervat în raport cu revolutia bolsevica …. anarhism benign… anarhism distructiv. Bahunin era libertar. Esenta anarhismului este ostilitatea fata de stat. Libertarienii chiar sunt anarhistii dreptei, dar tot anarhisti sunt. Statul este vazut ca parazit, stat-închisoare s.a.m.d. La Lenin, ………. elementul cel mai interesant dupa mine este Statul si revolutia, unde este foarte influentat de anarhisti. … A promis niste lucruri care nu s-au întâmplat. Eu îl vad pe Lenin mult mai influentat pe de o parte ca discurs de marxismul internationalei a II-a, al lui Kautsky etc, pe de alta parte îl vad foarte influentat, nu la nivelul marturisirii directe dar la nivelul organizatiei cu care lucreaza.

În situatia noastra, criza spirituala prin care trece umanitatea, se preteaza la resurectia unor astfel de fenomene din punctul meu de vedere. Poate gresesc, sper sa gresesc. Deci, în principiu îl vad pe Lenin influentat teribil de practica conspirationismului nihilist. Exista un moment faimos în biografia lui Lenin când fratele sau …. arestat a fost schingiuit, implicat într-un complot terorist si executat. Hagiografia leniniana construieste mitul: la saisprezece ani Lenin afla ca fratele sau favorit, modelul sau, este condamnat si spune - asa consemneaza hagiografia, cine a fost acolo sa înregistreze? - „nu acesta va fi drumul pe care îl vom urma noi. Va fi drumul organizarii, proletariatului”. Organizatia leninista chiar este constituita à sec, ultra-disciplinata. Daca aveti rabdare vreodata sa cititi Ce e de facut de Lenin, scris în 1902 si publicat în 1903, gasiti un pasaj în care acesta spune: „suntem un grup de oameni uniti de o idee comuna, care credem ca vom merge pâna la capat pentru realizarea acestei idei. Daca unii dintre noi calca un pas strâmb, ne uitam la ei si încercam sa îi ajutam. Daca vor sa ne dea mâna si sa vina împreuna cu noi - bine, daca nu, noi continuam sa mergem mai departe pentru a ne atinge scopul”. Omul acesta are viziunea iluminatilor, complet dedicati unei idei. Întregul spirit al terorismului rus este acolo. … Bibliografia problemei o gasiti într-o carte aparuta în româneste la începutul anilor '90, a politologului si istoricului francez Alain Besancon, Originile intelectuale ale leninismului.

Întrebare: Cum va explicati amploarea pe care au luat-o regimurile totalitare, având în vedere ca fiecare popor credea într-o forta superioara iar aceste regimuri propuneau o religie proprie, o credinta în ei însisi. Este atât de usor sa dobori credinta omului?

V.T.: Nu s-ar fi ajuns la aceasta amploare daca nu ar fi fost elementele istorice. În secolul XX s-a produs prabusirea vechii lumi liberale în Primul Razboi Mondial: violenta si cruzimea dovedite atunci au schimbat perceptii de masa, generatii întregi fiind marcate de lipsa de mila generalizata, combinata cu dezumanizarea persoanei. Este ceea ce Harry Compson, istoricul britanic, numeste barbarizarea politicii mondiale în timpul primului razboi mondial. Pe fondul acesteia vin religiile seculare, profitând de stadiul de deruta axiologica, de valori în care traieste umanitatea în anii '20. Este o disperare generala. Nu vine doar Lenin, ci si …, puciul lui Kapp în Germania, Averescu aici, cu Partidul Poporului. Vin comunistii, fascistii, Codreanu, peste tot este o cautare disperata de solutii absolute. Religiile traditionale sunt ele însele apatice, slabe în momentul respectiv. Catolicii si protestantii nu facusera fata socului primului razboi mondial, cu hecatombele, milioanele sale de morti si carnajul european si global generalizat. Pe acest fond, cred ca fara catastrofa primului razboi mondial ar fi fost greu sa se produca catastrofele ideologice care i-au urmat: sunt clar legate cauzal.

Întrebare: De ce mai rezista comunismul în Cuba tinând cont de conditiile precare de viata? De ce nu iau exemplu de la americani, fiind foarte aproape de ei? A doua întrebare: oare latura „liberala” a comunismului din China va rezista? Se preconizeaza ca Republica Populara Chineza va deveni un lider mondial în urmatorii ani.

V.T.: Doua întrebari, doua teme de conferinta. Comunismul în Cuba rezista înainte de toate pentru ca este cel mai personalizat regim comunist, comparabil doar cu regimul chinez din timpul lui Mao sau cel sovietic în timpul lui Stalin sau Lenin. Doi: Fidel Castro este deopotriva Lenin si Stalin pentru Revolutia cubana. Nu este cel care consolideaza ceea ce a creat altcineva, e mai aproape de Hitler: creeaza si duce pâna la sfârsit. Trei: Revolutia cubana, ca si cea chineza, a fost un produs intern al istoriei acestei tari. Întreaga istorie a Cubei este marcata de o relatie de ura - iubire pasionala, de la José Marti…. încoace cu ceea ce acesta si numea „rechinii yanchei”. Anti-nord-americanismul este cel mai puternic aliat ideologic pe care îl are revolutia cubaneza. Castro a creat revolutia cubana. Fidel n-a fost comunist,  devenit astfel din ratiuni de sepienta, neavând alta solutie. De fapt, a si epurat Partidul Comunist Cuban în anii 1963-'64, iar tipul de dictatura pe care îl practica a devenit tot mai apropiat de cel traditional latin-american mai degraba decât ce ne-am fi închipuit.  În plus, a circulat valuta, mai lasa disidentii sa iasa, sa se duca acasa: nu mai este Fidel în forma lui pura si dura. Cred ca se produce fenomenul de deradicalizare a revolutiei cubane, dar nu se stie ce va urma.

Mircea Mihaies: Si de ce nu intervin americanii?

V. T.: Este imposibil. Condoleezza Rice a încercat sa creeze în patru localitati din state nord-americane o comisie care sa analizeze drepturile omului în emisfera: era clar despre ce tari se discuta. Toate statele latino-americane au protestat, sentimentul solidaritatii fiind extrem de puternic, la fel ca o anumita ostilitate fata de nord-americani care vine iminent din trecut, din esecul civilizatiei hispano-americane sa produca acest tip de capitalism. Va recomand sa cititi un articol foarte bun despre anti-americanism scris de Valentin Constantin în Idei în dialog: sunt lucruri foarte interesante, chiar legate de relatia între America de Nord si America de Sud. În ce priveste China, aceasta practica în momentul de fata leninismul „de piata”, cum spunea cineva: în loc de Marxism-Leninism, apare Market-Leninism. Ei au renuntat de fapt la substanta nemuritoare a leninismului: nu poti sa faci leninism cu o economie de piata! Predictia mea este deci relativ optimista la capitolul chinez, tara mergând, cred. într-o directie pluralista. Cel putin pentru generatiile noastre nu vad pericolul venind de acolo.

Paula Apreutesei: Domnule profesor, ati mentionat ceva despre globalizare. Pot sa va spun ca în tehnologie aceasta este un lucru bun, determinând lumea sa devina plata. The World Is Becoming Flat a fost un articol foarte bun legat de faptul ca în domeniul amintit intram fara nici o rezerva în competitie cu cele mai dezvoltate tari din punct de vedere economic. Totusi, stiti ca în Seattle sau la Davos, când au loc forumurile mondiale, sunt foarte multe miscari anti-globalizare. Daca un astfel de forum s-ar întâmpla în România, ati vedea forte adverse? Pe cine ati vedea protestând împotriva efectelor globalizarii?

V. T.: Întrebarea este realmente excelenta si va voi da un raspuns pentru ca am participat pâna acum la trei din forumurile pe care le organizeaza Ben Barber, profesor de stiinte politice, autorul unor lucrari clasice între care O democratie puternica si, mai cu seama, foarte cunoscuta Jihad împotriva lumii Mac. Am participat prima data la Berlin, am fost a doua oara la Philadelphia, când s-a lansat faimosul Manifest al interdependentei. Tezele erau esential anti-etatiste, societate civila globala, sa ne reafirmam autonomia, dreptul la eterogenitate, etc. De fiecare data grupul nostru de trei aparea ca un fel de grup disident format din Adam Michnik, Martin Palous, fost purtator de cuvânt al Cartei 77 si subsemnatul. Ca de fiecare data când începeau discutiile pe aceasta tema, toti ne-am grupat în jurul lui Michnik, l-am facut un fel de purtator de cuvânt si cu un zâmbet pe buze a raspuns: „nu stiu care sunt problemele pe alte continente, nu stiu care sunt problemele Europei Occidentale. Eu traiesc în Polonia, Martin traieste la Washington dar e ambasadorul Republicii Cehe iar Vladimir merge suficient de des în Europa de Est si în România lui natala ca sa cunoasca cât de cât starea de spirit. Din punctul nostru de vedere, noi în aceasta parte a lumii nu avem un exces, ci un deficit de globalizare”. Acesta a fost raspunsul lui Michnik. Cred ca reactii ar exista daca s-ar organiza un forum aici. Nu vreau sa fiu dur, dar exista o întreaga industrie turistica a anti-globalizarii. Eu traiesc în Washington: când este o sesiune a Bancii Mondiale sau a Fondului Monetar International, întreaga noastra viata urbana este distrusa. Functionarii Bancii sunt atât de terorizati de faptul ca nu sunt iubiti de anti-globalizanti încât se auto-flageleaza, nu stiu cum sa fie mai stângisti. La un moment dat, la începutul interventiei în Irak, unul dintre înaltii functionari ai Bancii Mondiale îmi spunea: „nici macar nu îmi trecea prin cap ca as putea fi în favoarea acestei interventii. Ai întâlnit vreodata pe cineva în toata lumea în care te învârti care sa sustina aceasta interventie?” Ce era sa raspund?! „Eu”! Da, am sustinut interventia în Irak, o spun tot timpul: o lume fara Saddam Hussein este o lume mult mai buna! Argumentul ca s-au gasit arme de distrugere în masa este pentru mine destul de putin relevant. Împreuna cu Michael Ignatieff, unul dintre marii filosofi ai drepturilor omului, spun si eu ca Saddam Hussein era el însusi o arma de distrugere în masa! Nu mai trebuiau gasite altele, au murit suficiente zeci de mii de oameni. Nu cred ca exista anti-globalism în Europa de Est, poate în Rusia, din forte interne.  La noi nu neg ca ar putea exista, dar nici macar în Partidul Social-Democrat nu îl vad. Chiar si Iliescu e pro-globalist! Nationalistii s-au schimbat, au devenit toti populari, doresc doar sa intre în Uniunea Europeana. Nu am vazut nici în Polonia. O zona populist-nationalista exista în organizatia …populara care e anti-europeana si s-ar putea sa fie anti-globalista. Anti-globalism puternic avem în Grecia, în zona Partidului Comunist al Boemiei si Moraviei în republica Ceha, care are 60% din voturi. Pâna în prezent, cu toate molimele care ne-au atins, asta parca nu a ajuns. În general se reiau temele anti-imperialiste pe care unii din generatia noastra le-au cunoscut: aceleasi obsesii, aceeasi retorica, chiar aceleasi persoane. În anii '60-'70, marele lingvist si lamentabil gânditor politic Noam Chomski nu mai stia cum sa atace imperialismul, acum ataca globalizarea: cred ca nici macar anti-globalistii nu îl iau în serios.

Întrebare: Ati vorbit despre caracterul international al utopiei comuniste. În acest caz, nationalismul nu a jucat nici un rol în regimurile comuniste? Care i-a fost ponderea?

V. T.: În primul rând, comunismul s-a metamorfozat. Nationalismul patrunde puternic în ideologia comunista în perioada anilor '30, sub Stalin. Nu sub Lenin, acesta fiind internationalist convins. Prima generatie a bolsevicilor este internationalista; banuiesc ca si Stalin, în prima etapa. Din motive de supravietuire politica a regiunii, de constructie a unei baze de mase, de consolidare a autoritatii s.a.m.d., nationalismul este total integrat în ideologie în anii '30. În timpul razboiului e de fapt momentul în care ideologia bolsevica se îngemaneaza cu cea rusa, transformându-se ulterior în ceea ce un filosof politic american numea un bolsevism al extremei drepte: o combinatie de tematica de extrema dreapta si de leninism rezidual, protocolar, formal. Acelasi lucru se petrece în comunismul românesc: tranzitia de la internationalism mistic în fazele initiale, la sectele mesianice si la combinatia de fascism si comunism, ambele primitive, din perioada ultima a lui Nicolae Ceausescu.

Întrebare: Din ce moment comunismul care domina o societate în dorinta de a o disciplina, de a o conduce înceteaza a fi o religie, si devine un instrument de abuz? El este folosit de indivizi care abuzeaza în societatea comunista si apoi, ca acum, tot ei ajung puternici. Au vazut acestia în comunism o religie si au abandonat-o atât de usor?