Pe 12 mai 2009, Agnes Heller, Hannah Arendt Professor of Political Philosophy  la New School University, laureata a Premiului “Hannah Arendt” oferit de orasul Bremen si membra a Academiei Maghiare de Stiinte, vocea cea mai influenta a Scolii de la Budapesta de filosofie sociala si morala, fosta asistenta a lui Georg Lukacs, a implinit 80 de ani. Fascinatii de epigonii lui Althusser ori ai lui Lacan, stangistii vestici si estici par sa fi ignorat acest moment. Nu i se poate trece cu vederea lui Agnes Heller faptul ca a traversat cu demnitate inghetul stalinist, ca a rupt cu mirajul marxist, ca a articulat conceptul disident al persoanei umane, al libertatii si al demnitatii. Demersul ei, asemeni celui al Hannei Arendt ori al lui Hans Jonas, este inspirat de ceea ce se cheama amor mundi, the love of the world.   Pentru Agnes Heller, al carei tata a pierit la Auschwitz, Holocaustul ramane o tema esentiala de reflectie, un subiect menit sa sfideze de-a pururi capacitatea noastra de intelegere si reprezentare: Shoah si Gulag sunt pentru ganditoarea maghiara patologii abisale ale modernitatii, consecintele genocidare ale unui hubris doritor sa anihileze nu doar problematica sacrului, ci chiar sansele mantuirii.

Intr-un interviu cu Csaba Polony, editorul revistei Left Curve Journal, Agnes Heller marturisea:

“I was always interested in the question: How could this possibly happen? How can I understand this? And this experience of the holocaust was joined with my experience in the totalitarian regime. This brought up very similar questions in my soul-search and world investigation: how could this happen? How could people do things like this? So I had to find out what morality is all about, what is the nature of good and evil, what can I do about crime, what can I figure out about the sources of morality and evil? That was the first inquiry. The other inquiry was a social question: what kind of world can produce this? What kind of world allows such things to happen? What is modernity all about? Can we expect redemption?”

Impreuna cu sotul ei, regretatul filosof politic Ferenc Feher, Agnes Heller a sfidat, in anii 80, capitularile politice si etice ale unei stangi occidentale care identifica inamicul in democratia liberala. Cartea lor, Eastern Left, Western Left, ramane un manifest al onoarei, responsabilitatii si luciditatii. La un ceas cand social democratia germana se pregatea de ignobile compromisuri cu stratocratia sovietica (folosesc conceptul lui Cornelius Castoriadis), Agnes Heller si Ferenc Feher au avertizat asupra riscului unui nou Rapallo. Nimeni nu poate intelege dinamica Opozitiei Democratice din Ungaria, ruptura cu amoralismul bolsevic in oricare din ipostazele sale, respingerea “despotismului luminat” de tip Kadar, itinerariul unor Janos Kis, Gyorgy Bence, Gaspar Miklos Tamas, fara a cunoaste gandirea precursorilor acestora, intre care Agnes Heller ramane figura tutelara.

Am auzit prima data de Agnes Heller cand eram adolescent in Romania. S-a vorbit la Europa Libera despre excluderea ei din partid dupa ce, la intrunirea de vara de pe insula Korcula, din Iugoslavia, semnase, in august 1968, protestul international impotriva invaziei Cehoslovaciei (alaturi de Habermas, Fromm, Ernst Bloch, Lucien Goldmann). Gratie unui bun amic, am citit (in traducerea acestuia) fragmente din cartea ei Omul Renasterii (se gasea, in maghiara, la BCU). Evident, la cursurile de istoria filosofiei de la Facultatea de Filosofie din Bucuresti nu se sufla o vorba despre ereticii de la Budapesta ori de la Varsovia.  Nimeni nu ne-a pomenit vreun cuvant despre Kolakowski, Lukacs, Heller ori Kosik.  I-am descoperit pe cont propriu, ori mai exact spus, gratie Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca.  Cand am ajuns in Statele Unite am explorat destinul marxismului in regimurile totalitar-leniniste,  am publicat un articol despre “Critical Marxism and Eastern Europe” in Praxis International (octombrie 1983), revista din al carei comitet editorial faceau parte, intre altii,  Agnes Heller, Ferenc Feher, Gyorgy Markus, Mihaly Vajda.

Membrii Scolii de la Budapesta fusesera fortati sa paraseasca Ungaria ( a existat o celebra rezolutie a Biroului Politic in acest sens).  Le-am scris la Melbourne, unde predau pe atunci, mi-au raspuns cordial.  Dupa ce au ajuns la New York in 1986, invitati sa predea la New School, i-am vizitat in repetate randuri.  Am devenit prieteni apropiati.  Mi-au fost mentori in cel mai veritabil sens al acestui cuvant.  Prima mea carte in engleza, The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe: The Poverty of Utopi (Routledge, 1988) , s-a bucurat de generosul lor sprijin intelectual.  Au citit manuscrisul, au facut observatii extrem de utile, mi-au dat un endorsement entuziast.

Impreuna cu Hannah Arendt, Leszek Kolakowski, Raymond Aron si Adam Michnik, Agnes Heller si Ferenc Feher au fost ganditorii care m-au influentat cel mai puternic.  Este pacat ca pana in prezent, dupa stiinta mea, doar doua din cartile lor importante au aparut in romaneste. Ar trebui urgent publicata cartea lui Agnes Heller, The Postmodern Political Condition. Amandoi au colaborat la revista Meridian condusa de Dorin Tudoran. Amandoi au participat in 1987 la conferinta de la New York “Wiil the Communisyt States Survice?  The View From Within” )din care s-a nascut volumul pe care l-am editat impreuna cu Judith Shapiro, Debates on the Future of Communism ( Macmillan, 1991) si la conferinta “Putere si opozitie in societatile postcomuniste” (Timisoara, martie 1991). Cu acel prilej, Jean-Francois Revel si Adam Michnik au trimis mesaje care ar merita republicat.

Agnes Heller a rostit the keynote address la conferinta de la CEU organizata in martie 1999 cu prilejul aniversarii revolutiilor din 1989 (volumul, coordonat de Sorin Antohi si de mine,  a aparut in engleza la CEU Press si in romaneste la Curtea Veche). Textul lui Agnes Heller, de o superba densitate metafizica, un excurs ideatic care a dat de fapt si titlul conferintei, ecou al unei carti de Hannah Arendt, se intitula Between Past and Future.  Imi amintesc perfect cum cei peste o suta de participanti (in picioare, nu erau scaune in sala respectiva) au ascultat timp de peste un ceas, as spune cu infiorare, ori poate iluminati, cuvintele acestei adevarate intelepte. Era ca si cum ai fi fost prezent la o prelegere a lui Fichte, ori Schelling, ori Jaspers, ori Popper, ori Arendt. Nu-ti este dat sa traiesti des asemenea clipe.  Tot asa cum intr-o seara de august, la New York, in 1986, am stat de vorba, la Agnes si Ferenc in gradina, impreuna cu vara mea primara, doctorita anestezista Olga Boico si sotul acesteia, istoricul Michel Trebitsch, cercetator la Institut d’Histoire du Temps Present, despre Henri Lefebvre si critica vietii cotidiene. Michel a prefatat editia anglo-americana (Verso) a cartii clasice pe acest subiect a apostatului Lefebvre, ganditorul marxist venit dinspre Hegel si Nietzsche, autorul unei carti despre care se vorbeste prea putin, strigat al despartirii de utopie, La somme et le reste.  Ce qui m’habite, ce qui m’obsede… Intre timp, s-au dus in lumea celor drepti, devreme, mult prea devreme, Olga si Michel. In 1989, Michel tradusese din engleza articolul meu despre la reinvention du politique, embrionul de fapt al cartii ce avea sa apara in 1992, Reinventing Politics.  Am participat atunci, in primavara anului 1989, la conferinta de la Sorbona dedicata bicentenarului Revolutiei Franceze, comunicarea mea (cum spuneam, tradusa de Michel) a aparut in volumul Revolte et societe.  Ideile din acele text erau inrudite cu tezele lui Ferenc Feher despre revolutia inghetata si ale lui Agnes Heller despre democratia civic-liberala.  Imi amintesc cina de adio (la ceremonie des adieux, vorba lui Simone de Beauvoir)  la Michel (stia ca nu mai avea de trait decat cateva luni), ii supravietuise cu greu Olgai, cred ca era in decembrie 2004, cu Henri Rousso (istoricul regimului de la Vichy), cu Mariana Ioan, cu atatia prieteni comuni, cand incercam sa reluam firul discutiilor din anii 80 despre revolutii, ideologii, amagiri, catastrofe istorice.  Mai am si acum o fotografie cu Gazsi Tamas si Anna Eorsi la Michel si Olga in apartament, pe Rue de Saintonges, in Marais,  in 1986. Imi amintesc cum Gazsi ne-a spus ca inainte de Fidel, iacobinii au fost cei care au plasat cosuri la coltul strazii pentru ca diversii nemernici anonimi sa-si arunce acolo delatiunile. Protocronism revolutionar…

Agnes Heller a contribuit cu un exceptional studiu despre conceptul de totalitarism la volumul Stalinism Revisited pe care l-am editat si care va apare la CEU Press in noiembrie 2009. A participat la doua conferinte aici la Washington (2007 si 2008) organizate de ICR, Woodrow Wilson Center, University of Maryland si Georgetown University. Va fi prezenta in noiembrie la conferinta consacrata aniversarii a doua decenii de la anul miraculos 1989.   Opera filosofica a lui Agnes  Heller se plaseaza la loc de cinste  in cea mai curata si nobila traditie a umanismului occidental.

Iata mai jos o interventie a lui Agnes Heller despre tensiunile politice si morale ale post-comunismului in Ungaria.

După 20 de ani – în Ungaria, o pagină nouă trebuie întoarsă

Ágnes HELLER

(Dilema Veche, 3 septembrie 2009)

Povestea ultimelor două decenii, perioada trecută de la „schimbarea de regim“ care a adus un sistem cu adevărat democratic de guvernare, este una nouă pentru Ungaria. Şi, în acelaşi timp, una veche. Dumnezeu i-a eliberat pe evrei din sclavia egipteană pentru ca aceştia să nu-şi aleagă alt dumnezeu decît pe el: ei trebuie să respecte Legea pentru a nu mai fi sclavii unui despot. La-nceput a fost mare bucurie. Dar cînd lucrurile n-au mai mers atît de bine cum şi-au închipuit, au vrut imediat să se-ntoarcă în Egipt şi-au început să slăvească viţelul de aur. Pe scurt, cam acelaşi lucru s-a întîmplat şi în Ungaria în ultimii douăzeci de ani. Aceia care au cunoscut în mod direct servitutea şi oprimarea şi pentru care libertatea este valoarea cea mai mare şi darul cel mai de preţ n-au încetat să se bucure pînă în ziua de azi. Eu însămi fac parte din această tabără. Schimbarea de regim, în ce mă priveşte, a fost un miracol pe care ţi-l doreşti, dar nu speri să-l vezi înfăptuit, şi aşa a şi rămas. Cum ar fi scris Janos Vajda în poemul său din 1876, „După 20 de ani“: orice ar fi făcut femeia pe care o apostrofase în ultimii douăzeci de ani, ea rămînea femeia căreia îi declarase dragostea. Tot ceea ce sper – ca să rămîn la Janos Vajda – este să putem produce o poveste la fel de frumoasă cu titlul „După 30 de ani“. Speranţa asta e mai mult decît o dorinţă deşartă. Un schelet de instituţii democratice a fost prezent în principiu încă de la bun început, iar acele instituţii sînt supuse constant ajustărilor şi corecţiilor. În ultimii douăzeci de ani, Ungaria a devenit un stat membru al Uniunii Europene, iar prin asta aproape că i-a făcut pe unii să uite cu totul (aşa cum şi noi, din păcate, am făcut-o) că am fost de partea rea în ambele războaie mondiale.

Aş zice că de astă dată, în fine, ţara s-a alăturat părţii victorioase. Ceea ce lipseşte este un spirit democratic, gustul întreprinderii, al curajului şi al patriotismului – valori cam absente. Şi nu printre membrii clasei politice, ci printre cetăţeni, tineri şi bătrîni deopotrivă. Dacă m-aş apuca să enumăr cauzele, lista ar fi nesfîrşită, mai ales pentru că ştiu că ceilalţi ar cita cauze diferite şi ar da vina pe ceilalţi actori politici. Este deci mai rezonabil să descriu circumstanţele şi detaliile. Înaintea schimbării de regim, cei mai mulţi unguri, dacă ar fi fost întrebaţi ce ţară democrată preferă, s-ar fi gîndit la vecina noastră prosperă şi fericită, Austria. Nu neapărat ca un model de democraţie, ci ca prosperitate. Dacă Ungaria ar fi reuşit să se elibereze în 1956, poate că şi noi am fi trăit într-o oarecare prosperitate. Dar condiţiile de trai s-ar fi îmbunătăţit şi dacă am fi sărit din barca sovietică de capul nostru, în 1989, sau dacă Uniunea Sovietică nu ar fi făcut implozie. Cîtă vreme lucrurile nu s-au petrecut aşa, nici un stat occidental nu a avut vreun cuvînt de spus în prosperitatea Ungariei. Ţara a rămas relativ săracă, moştenind datoriile făcute în ultimul deceniu şi mai bine de domnie a lui Kadar; ca atare, nivelul de viaţă al unui segment important de populaţie a coborît mult sub ceea ce fusese înainte. Deloc surprinzător, în aceste condiţii, că aceia care erau în această situaţie au început să ducă „dorul Egiptului“; oricît de îngrijorătoare, victoria socialistă în alegerile generale din 1994 a fost de înţeles. Ea a semnalat totodată slăbiciunea mentalităţii democratice, o devalorizare a conceptului de libertate. Oare acel succes strivitor era cu adevărat un vot pentru partidul socialist ungar sau chiar pentru moştenirea lui Janos Kadar? Oamenii politici au demonstrat că nu au experienţă în jocul politic democrat. N-au avut nici şansa, nici timpul să îl înveţe, ca atare au continuat să facă ceea ce ştiau sau fuseseră învăţaţi. Cînd sînt în opoziţie (cu tot respectul pentru excepţii), ei nu se comportă ca opoziţia unui guvern ales în mod democratic, ci ca opoziţia la o dictatură de partid. Ca şi cum doar ei ar purta steagul cinstei împotriva necinstei. Cînd însă devin partid de guvernămînt (iar aici este greu să te gîndeşti chiar şi la o singură excepţie semnificativă), ei continuă acelaşi joc politic paternalist şi populist, indiferent de vîrstă. Un politician democrat are nevoie de anumite îndemînări democratice. Are nevoie de contacte flexibile cu toţi jucătorii care participă la consensul democratic. Foarte puţini politicieni din Europa de Est – se pare – au învăţat această abilitate. Mai mult, de la o populaţie şcolită în democraţie este de aşteptat un anumit respect pentru cei care sînt în posturi înalte, indiferent cine le-ar ocupa. Nu doar că această capacitate nu se dezvoltă, dar – în ultimii cincisprezece ani – s-a deteriorat.

Forţele extremiste, antidemocrate şi rasiste, ca şi organismele politice aferente cîştigă teren. Dreapta le acceptă sprijinul adeseori, şi încă şi mai frecvent exploatează lipsa de respect pentru normele democratice, pentru a-şi atinge scopurile. Stînga se simte de multe ori mai sigură protejîndu-se cu formalităţi legale, decît mobilizînd opinia publică. Punctele politice cîştigate în Parlament (decisive, desigur) sînt puse în opoziţie, în mod rigid, cu punctele cîştigate în stradă.

Se spune adesea că succesul în politică depinde de comunicare. Mass-media modelează opinia publică preluînd slogane din vocabularul democratic şi repetîndu-le papagaliceşte, crezînd că asta îi transformă automat în democraţi. O mentalitate democratică nu se verifică însă decît prin acţiuni democratice, în timp ce succesul comunicării depinde de receptivitatea celor aflaţi la celălalt capăt. Cea mai mare problemă este că nici generaţia tinerilor, nici cea a vîrstnicilor nu pun mare preţ pe libertatea personală. Idealurile sînt, la rîndul lor, în suferinţă. Stînga operează cu tradiţionalul său talcioc. În alte condiţii, unele dintre aceste idealuri ar putea fi chiar productive. Unul dintre acestea, de exemplu, este ideea social-democrată a statului asistenţial; din nefericire, o condiţie obligatorie pentru ca politica unui asemenea stat să funcţioneze este un grad preexistent de prosperitate. În momentul de faţă, pentru Ungaria, aşa ceva nu poate fi decît un vis. Dar dreapta adoptă şi ea ideologii vechi, fără să le dea un sens nou. Cea mai proastă este, poate, ideea patriotismului, deşi politicianismul simbolic nu joacă decît un rol foarte mic aici.

A fi un bun cetăţean face dintr-o persoană un bun patriot. Dar cea mai mare problemă este că nici generaţia tinerilor, nici cea a vîrstnicilor nu pun mare preţ pe libertatea personală. Există probleme serioase cu tînăra generaţie nu doar în Ungaria, ci în aproape toate statele membre ale UE. S-ar părea că democraţiile moderne ale Europei – spre deosebire de SUA – au fost incapabile să-i facă pe tinerii lor să preţuiască libertatea sau să practice democraţia. În Ungaria, pentru a complica şi mai mult problema, vechea generaţie are o memorie foarte scurtă. Pare să fi uitat de poliţia secretă, de informatori, de recurgerea, devenită rutină, la ipocrizie, şmecherie şi minciună pură şi simplă. În schimb, creşte nostalgia pentru parcela de pămînt care suplimenta salariile de cooperativă agricolă şi pentru zilele de lucru asigurate. Unii îşi trag inspiraţia din ideologia vremurilor horthyste de dinainte de război, o epocă pe care puţini au prins-o, şi-s fericiţi să o bage pe gîtul celorlalţi, desfăşurînd o hartă a Ungariei Mari şi blestemînd toţi vecinii Ungariei. Există acum tineri care n-au trăit niciodată sub un alt sistem politic decît cel prezent; nu-i de mirare că nu pot să vadă decît părţile negre ale capitalismului şi libertăţilor care decurg din el. Mişcările şi partidele care au adus schimbarea de regim sînt şi ele parţial vinovate de asta. Libertatea – personală, de asociere, religioasă şi de expresie – a fost atît de mult timp luată de bună, ca o valoare indiscutabilă, încît nimeni n-a observat că nu toţi erau de acord cu ea.

Noi, reprezentanţii intelighenţiei ungureşti democratice, trebuie să admitem faptul că şi noi sîntem răspunzători pentru tot ceea ce s-a întîmplat în anii schimbărilor furtunoase şi pentru ce se întîmplă acum. Nu am fost capabili să comunicăm imaginea şi cunoaşterea noastră despre lumea nouă în care-am intrat. Poate că am fost atît de preocupaţi de agenda politică a zilei, încît am neglijat să luăm în calcul implicaţiile mai largi şi interconexiunile acestei lumi noi. Oare oamenii chiar înţeleg, deşi poate doar o minoritate, regulile şi şansele lumii în care trăim acum? Dacă spunem capitalism, ei se gîndesc la privatizări, pierderi de locuri de muncă şi capital străin. Ce ştiu oamenii despre piaţă? Oare chiar ştiu ce se înţelege prin piaţă liberă, regularizare şi intervenţie a statului? Ce ştiu despre democraţie? În cele mai multe cazuri, se reduce la ideea că există un parlament inutil, partide care se ceartă, politicieni corupţi, minciună şi birocraţi care nu fac nimic, dar sînt nebuni de putere şi extrem de bine plătiţi. Asta este o caracterizare nedreaptă chiar şi a partidelor politice existente acum în Ungaria şi a oamenilor săi politici, oricît de slabă este prestaţia lor. Iar cînd e pusă întrebarea ce trebuie făcut în actuala situaţie, răspunsul este cel mai adesea: nimic. Numai ameninţări, văicăreli şi „ceilalţi sînt de vină“. Politicienii nu-şi pot permite luxul de a-şi alege un alt popor, dar aleg oare ungurii pe cei mai buni care să-i conducă? Populaţia Ungariei e mai puţin pregătită să folosească oportunităţile care i se oferă. Nici acelea aduse de schimbarea de regim, nici acelea rezultate din intrarea în Uniunea Europeană. Mult mai puţini tineri unguri, faţă de tinerii altor ţări din Uniunea Europeană, sînt dispuşi să rişte să lucreze în străinătate; cei care o fac sînt de obicei cei mai bine pregătiţi, adică fix cei de care este mai mare nevoie în Ungaria. Mulţi n-au nici un chef să plece, oricît de aproape, pentru a-şi încerca norocul în altă parte, chiar şi în interiorul Ungariei, preferînd să se descurce cu ajutorul de şomaj. Mobilitatea există acolo unde nu a funcţionat paternalismul socialist.

E timpul să ne dăm seama că ultimii ani ai domniei lui Kadar şi-au pus amprenta pe caracterul unguresc. Au ajuns să fie „cele mai bune barăci“ din lagărul socialist „cele mai proaste“, după 1989? Cum vom reuşi să ne eliberăm pînă la urmă de moştenirea epocii Kadar? Numai dacă vom arunca peste bord această povară vom putea să scriem un bilanţ mai vesel „după 30 de ani“. Politicienii nu-şi pot permite luxul de a-şi alege un alt popor, dar aleg oare ungurii pe cei mai buni care să-i conducă? Nu e vorba de a şti cine a început una sau alta: n-ar trebui să fim atît de infantili încît să ne certăm întruna, pînă murim de bătrîneţe. Doar prin eforturile celor care joacă un rol în politică – alegători şi aleşi deopotrivă – va reuşi Ungaria să se elibereze de povară. O pagină nouă trebuie întoarsă – pentru toată lumea şi de toţi laolaltă.

Apărut în The Hungarian Quarterly 193 (2009).

Obţinut prin Eurozine (www.eurozine.com). © Ágnes Heller/The Hungarian Quarterly © Eurozine