Universitatea Transilvania

Contestat, criticat vehement, lăudat, adulat, Vladimir Tismăneanu nu lasă pe nimeni indiferent. Într-o cultură publică de tranziţie care nu are exerciţiul nuanţărilor şi al dezbaterilor de idei, Vladimir Tismăneanu nu poate fi decât acceptat sau respins integral. Susţinătorii par să fi uitat de episoadele, cel puţin discutabile, ale cărţii de interviuri cu Ion Iliescu şi ale vizitei la Gigi Becali, iar criticii au ajuns, de o manieră aberantă, să conteste nu doar Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, ci întreaga operă ştiinţifică şi publicistică a lui Vladimir Tismăneanu.

Generaţia mea a învăţat istorie recentă de la Vladimir Tismăneanu, la început ascultând Europa Liberă, citindu-i articolele despre comunismul dinastic la Biblioteca Americană, sub privirea de gheaţă a securistului, care invariabil se aşeza de cealaltă parte a mesei, iar după decembrie 1989, audiindu-i conferinţele ori studiindu-i cărţile.

Poate că, tocmai de aceea, numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidenţiale a părut lucrul cel mai firesc cu putinţă.

Prinsă într-un vârtej de scandaluri, multe fabricate pentru a o discredita, acceptată, contestată integral sau pe bucăţi, Comisia prezidenţială a realizat un raport de peste 800 de pagini, conţinând o serie de recomandări însuşite de şeful statului. Înainte de toate, raportul a pus la dispoziţia preşedintelui argumentele pentru condamnarea regimului comunist. În fond, aceasta era misiunea Comisiei prezidenţiale. Raportul reprezintă indubitabil cea mai completă sinteză de istoria comunismului în România. O minimă doză de bună-credinţă e suficientă pentru a recunoaşte acest lucru.

Destui se arată contrariaţi de cât de puţin rămâne de pe urma acestui exerciţiu. Ei uită un lucru fundamental: condamnarea comunismului nu e un exerciţiu electoral, ea are valoare de gest fondator. Roadele se vor vedea în timp.

Raportul impune o altă grilă morală

Se împlinesc 20 de ani de la căderea comunismului. Unde ne situăm astăzi din punctul de vedere al asumării istoriei?
Trebuie să ne uităm, înainte de toate, beneficiind de distanţa istoriei, la ce am putea să numim obiectivele revoluţiei din 1989. Numai astfel ne putem da seama de unde am plecat şi la ce punct am ajuns. În primul rând, obiectivul central al acestei revoluţii era să distrugă structurile instituţionale totalitare care funcţionau în regiune: regimul partidului unic, economia planificată, care s-a dovedit falimentară, instituţiile de propagandă, care controlau, în ultimă instanţă, viaţa şi, în primă instanţă, viaţa spirituală. Aceste instituţii s-au prăbuşit, s-au aneantizat. Evident, în gândirea liberală a disidenţei est şi central-europene, din raţiuni ce ţin de un prag foarte înalt de aşteptări, nu s-a anticipat persistenţa elitelor comuniste. Există studii foarte interesante pe acest subiect. În România s-a publicat chiar un număr special din Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, redactat de Raluca Grosescu, exact pe tema elitelor postcomuniste şi cine sunt aceşti oameni. Al doilea element care nu cred că a fost anticipat a fost persistenţa formelor mentale de tip leninist, o viziune manicheistă a spaţiului politic care, pe de o parte, reflectă şi, pe de altă parte, generează polarizări. Polarizările există, dar aceste viziuni, la rândul lor, le întăresc, le consolidează şi le perpetuează. Nu că în Occident lucrurile nu ar fi relativ polarizate, dar există şi o cultură a consensului, şi o cultură a dialogului.

Să ne amintim, chiar în revista 22 aţi publicat faimoasa scrisoare a lui Geremek în care spunea de ce refuză să se lase investigat de Institutul Memoriei Naţionale. L-am avut la Bucureşti pe Adam Michnik, cu care, de obicei, mă aflu în deplin acord. Michnik este unul dintre inspiratorii gândirii mele politice. Însă, la capitolul lustraţiei, înţeleasă în sensul cel mai larg, al purificării postcomuniste de sechelele comunismului, probabil că mă situez la jumătatea drumului aprobativ. Transplantarea tezelor lui Michnik din Polonia către România, trebuie subliniat acest lucru, o fac de o manieră manipulativă şi instrumentală oameni ca Ion Iliescu sau chiar Adrian Păunescu. Adam Michnik nu este vinovat pentru faptul că ideile lui sunt preluate de tot felul de impostori, e soarta ideilor. Problema este că în România nu s-a ajuns la situaţia din Polonia unde, într-adevăr, unii foşti nomenclaturişti, chiar generalul Jaruzelski, în raport cu anumite momente din trecut, îşi recunosc greşelile. În România, până astăzi, eu nu cunosc un gest de asumare a trecutului, cu o singură excepţie, care este Cornel Burtică, într-o carte de interviuri cu Rodica Chelaru, care spunea: „culpe care nu se uită“. Măcar cineva care folosea cuvântul „culpe“. Dacă ne uităm la repetatele interviuri ale lui Ștefan Andrei, Ion Stănescu, fostul şef al Securităţii, interviuri cu tot felul de foşti demnitari comunişti de acest gen, aceşti oameni nu numai că nu au nici urmă de căinţă, dimpotrivă, sunt într-o stare de mândrie perpetuă în raport cu ceea ce au făcut şi ne consideră pe noi, cei care îndrăznim să spunem lucrurilor pe nume, drept nişte denigratori, nişte profitori ai postcomunismului etc.