(aparut in revista Aprostrof, ianuarie 2010)

Autorul celui mai important studiu despre comunismul românesc, Stalinism pentru eternitate (Stalinism for All Seasons), cel care-l fixează ca pe o forma mentis cu avatarurile recognoscibile în metabolismul politic şi mentalitar actual, Vladimir Tismăneanu ne oferă astăzi o carte, Despre 1989 – naufragiul utopiei (Bucureşti: Editura Humanitas, 2009, 239 p.), la fel de provocatoare, o analiză de o mare acribie a Revoluţiei din decembrie 1989, evenimentul care a marcat profund istoria ultimelor două decenii din România, dar şi a celor mai importante evenimente care au condus la colapsul dictaturilor comuniste în Europa de Est. În ciuda accesibilizării deliberate a discursului în favoarea unui cititor inteligent, dar nespecializat (astfel este concepută seria „Despre“ a Editurii Humanitas), cartea are o densitate ideatică cu valoare de sinteză ce reclamă dezvoltarea fiecărei teze propuse spre discuţie, iar încercarea de a cuprinde într-o formulă rezumativă înseamnă a o sărăci. Nu aş trece cu vederea faptul că volumul distinsului cercetător apare în acelaşi an cu o reevaluare lucidă a ceea ce a mai rămas din stânga politică, realizată de către unul dintre reprezentanţii a ceea ce s-a numit noua filozofie, Bernard-Henri Lévy, cu Cadavrul răsturnat (Curtea Veche, 2009). În Despre 1989 – naufragiul utopiei găsim o deconstrucţie minuţioasă atât a miturilor fondatoare ale regimurilor comuniste, cât şi a ceea ce individualizează aceste revoluţii fără violenţă care pun în evidenţă „puterea celor fără de putere“, cu sintagma inspirată a lui Václav Havel. Vladimir Tismăneanu a condus Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, având ca rezultat un raport care a permis preşedintelui în funcţie, Traian Băsescu, ca pe data de 18 decembrie 2006 să condamne crimele şi abuzurile regimurilor dictatoriale din România postbelică. Cele două demersuri, unul ştiinţific, celălalt civic, se reunesc în această ultimă carte care, dincolo de analiza propriu-zisă, are şi un sens moral de consolidare a unui regim democratic către care România tinde după evenimentele din 1989. În primul rând, Vladimir Tismăneanu construieşte raportul corect dintre modelul revoluţiilor de catifea şi cel al revoluţiilor tradiţionale care au dus la instalarea unor regimuri dictatoriale, a unor autoritarisme extreme şi în ce fel revoluţia română, prin caracterul sângeros, îşi situează propria diferenţă în raport cu modelul revoluţiilor de catifea. În acest sens, conceptul de utopie devine o cheie de lectură esenţială atât pentru mistificările operate în cadrul totalitarismelor de stânga, „mitocraţii“ radicale, sub masca ştiinţificităţii demersului politic, cât şi pentru necesara demistificare, dezvrăjire concomitentă renaşterii societăţii civile. Referinţele la literatură nu constituie doar o simplă prestidigitaţie intelectuală a eruditului, ci şi o permanentă raportare la conturul poveştii mistificatoare sau demistificatoare; cartea joacă un rol esenţial atât în consolidarea utopiei, cât şi în declinul ei. În acest sens, volumul lui Tismăneanu este unul care analizează un fenomen al declinului utopiei în contextul istoriei ideilor, în paralel cu cel al regimurilor care s-au întreţinut din forţa ei. Pe de o parte, colapsul este urmărit prin democratizarea din interior a regimurilor totalitare, prin nucleele de societate civilă care reapar în deşertul dogmatismului ideologic, iar pe de altă parte, dezangajarea chiar în interiorul elitelor comuniste, elite care constată falimentul proiectului comunist.